3. Viața ca un purgatoriu

Posted: September 28, 2012 in Rezumate

Probabil că parabola iepurașului a creat anumite reacții: a) pentru unii poate a fost o stupizenie; b) alții au aplicat-o la ceilalți; c) unii s-au bucurat că nu se simt vizați; d) o minoritate s-a identificat cu tema parabolei. Pentru cei care s-au identificat cu iepurașul morcovit am niște precizari, având în vedere că sunt singurii pentru care parabola poate are o anume relevanță. Ce anume din parabolă i-a făcut să se identifice: a) profilul iepurașului (deosebit, sfios, muncitor, curat); b) simbolurile utilizate (viața aceasta, viața cealaltă); c) incertitudinea finalului (cele cinci variante posibile)?

Cel mai probabil cred că SCENARIUL în sine. S-au simțit familiari cu narațiunea, care, chiar simbolică și neverosimilă, le-a furnizat anumite corespondențe. Nu contează dacă povestea are happy-end sau nu; ceea ce contează este că se simt parte a unui scenariu care ar putea avea un final fericit iar ei încă mai au timp să se hotărască. Câteva întrebări: există un scenariu, plan, direcție trasată? Dacă da, care este rolul nostru în toată această narațiune existențială? Suntem “obligați” prin circumstanțe, situații, întâmplări, îndemnuri sau intervenții să urmăm un plan prestabilit? Iar dacă nu există niciun plan, atunci în ce constă certitudinea vieții? Putem supraviețui fără un scenariu? Două ficțiuni dramatizate ne pot furniza ceva material de construcție pentru devzoltarea subiectului:

  • Stranger Than Fiction: Harold este un agent IRS care are o viața previzibilă și plictisitoare. Totul gravitează în jurul ceasului de mână: tabieturile, rutina, igiena, serviciul etc. Într-o zi începe să audă în minte o voce feminină care descrie, literar, cu lux de amănunte, toate acțiunile precedente. Nu știe ce să creadă iar in timp ce se întoarce de la birou, ceasul de mână se oprește. Își potrivește ceasul cu trei minute înainte. Acest simplu, aparent inofensiv act va conduce la moartea sa iminentă – îl anunță profetic vocea. Speriat se adresează psihologului care-i sugereaza schizofrenia drept cauză. Neconvins, ajunge la un profesor de literatură, care încearcă să identifice în ce fel de narațiune se desfășoară viața lui Harold, tragedie sau comedie. În timpul unei asemenea ședințe urmărește la televizor un interviu cu o anume scriitoare si spre stupoarea lui descoperă ca vocea din minte îi apartinea iar el este personajul central din cartea ce urma să apară. Cartea se numea “Moarte și Taxe” iar el trebuia să moară la sfârșitul narațiunii. Reușește s-o găsească pe autoare și o roagă să schimbe finalul, având în vedere ca el este un personaj real, nu fictiv, și că nu e pregătit să-și încheie viața dar finalul era deja scris, totuși nu încă bătut la mașină. După ce citește manuscrisul e de acord ca fără acel final cartea nu ar avea aceiași valoare. Se resemnează iar narațiunea se apropie de concluzie. Ajunge cu trei minute mai devreme în stație unde reușește să evite accidentarea unui copil dar este el lovit de autobuz. A murit  sau n-a murit Harold? Depinde ce a hotărât autoarea!
  • The Adjustment Bureau: David este un tânăr congressman care candidează pentru Senat. În timp ce să pregătește sa țină discursul de înfrângere o întâlnește pe Elise care-l motivează să fie onest cu alegătorii, ceea ce-i va asigura participarea în următoarea campanie. Într-o zi, un anume Harry primește o însărcinare: exact la 7.05 dimineața David trebuie să-și verse cafeaua pe cămașă pentru a-l împiedica s-o reîntâlnească pe Elise. Acțiunea eșuează iar David o reîntâlnește, întâmplător în autobuz. La birou David află ceea ce nu trebuia să știe niciodată, că s-a abătut de la plan iar acum anumite măsuri sunt necesare pentru a-l readuce la matcă. “Biroul de Ajustări” se va ocupa de lucrul acesta și va veghea atent ca planul “Conducătorului” să fie urmat iar David să nu se mai abată. Pentru siguranța viitorului lui social și mental nu trebuia s-o mai caute pe Elise. David aparent acceptă dar după trei ani o reîntâlnește și e hotărât să nu asculte de avertizarea Biroului. Candidează din nou pentru Senat, are mari șanse politice dar se simte neîmplinit. Cu toată intervenția Biroului în viața lui și a celor din jur David e hotărât sa rămână cu Elise indiferent de consecințe. Fiind urmăriți de agenții Biroului și ajutat de Harry, David și Elise ajung chiar la sediul. Acolo, surpriză: Harry le comunică faptul că gestul lor l-a impresionat pe “Conducător” care a hotărât să rescrie planul – de acum încolo doar ei singuri vor hotărî direcția!

Nu cumva avem și noi simțământul că facem parte dintr-o narațiune sau scenariu mai amplu care se derulează la scara globală? Că naratorul este și autorul iar noi suntem actorii meniți să joace un anumit rol. Că, “Conducătorul” are un plan prestabilit și că n-are rost să facem pe deștepții inventând rute și alternative care nu ne pot duce spre destinația finală. Că traim într-un univers determinist unde maniheismul cosmic ne obligă să virăm fie la dreapta fie la stânga. Că uneori avem nevoie de anumite “ajustări” de ordin fizic, social, emoțional, mental sau spiritual pentru a nu ne abate de la planul divin, și astfel să ne periclitam viitorul veșnic. Un fel de purgatoriu cu față umană, decent și rezonabil, pe care trebuie să-l parcurgem dacă vrem să avem șanse reale pentru lumea cealaltă. Ne chinuim puțin aici dar în final va da rezultate tratamentul!

Meritul bisericii este acela de a fi reușit să ne dezvăluie această narațiune și să ne ofere reperele de bază. Noi nu trebuie decât să le urmărim cu atenție. Tot ce se întâmplă în jur trebuie interpretat în lumina acestui scenariu. Narațiunea se desfășoară determinist dar, asta e, măcar știm care e direcția. Viitorul nostru personal depinde de acest scenariu religios. Viața noastră privată trebuie ajustată după această perspectivă. Simțim ca fără un scenariu impus viața nu are avea vreun sens și nici n-am ști ce să facem cu ea. Astfel, narațiunea personală a fost subordonată celei religioase până ce a ajuns o compilație: aparent coerentă dar lipsită de originalitate.

Întrebare:  Care e adevăratul rol al lui Dumnezeu? Regizor, scenarist sau chiar actor? Cine scrie narațiunea? El, noi sau amândoi?

28 Sep 2012: Iluzia ultimei sanse: 3. Viata ca un purgatoriu – Sorin Petrof from londonro.org on Vimeo.

Advertisements
Comments
  1. Interesanta prezentare – dar in acelasi timp tulburatoare pentru ca pe langa ipoteze lanseaza si multe, multe intrebari. Chiar si rezumatul de mai sus se incheie in acest fel, iar fiecare intrebare naste la randul ei alte intrebari. A avea raspunsul corect la aceste intrebari fundamentale inseamna deja enorm pentru om: poate sti cine e, pentru ce e, ce poate face el si ce face Dumnezeu pentru el. Sper ca emisiunile viitoare sa aduca lumina cat mai multa, pentru ca adventismul actual nu prea este preocupat de aceste dileme, iar acest intuneric costa enorm.

    M-a preocupat gasirea acestor raspunsuri si viata mi-a demonstrat uneori ca exista momente in care Cineva face ajustari. Dar exista si multe alte momente in care ai dori o interventie, iar aceasta nu apare. Si atunci te intrebi: cine este scenaristul, regizorul, actorul?
    Pe scurt inteleg lucrurile astfel.
    1. Pentru cineva care nu crede / nu doreste prezenta lui Dumnezeu in viata lui raspunsul e simplu. La inceputul vietii parintii sunt scenaristii si regizorii, el este actorul. Pe masura ce se maturizeaza, el isi scrie scenariul, il si regizeaza si bineinteles ca joaca si rolul vietii lui. Cu rezerva ca uneori pura intamplare poate sa il conduca catre evenimente fericite sau dezastruoase. Fara a fi dorit si invitat, Dumnezeu nu intervine
    2. Pentru cei care doresc prezenta lui Dumnezeu in vietile lor CU ADEVARAT, Dumnezeu poate fi regizorul, dar scenariul ( mai bine zis finalul scenariului) apartine omului. Adica, daca omul isi doreste un obiectiv in viata ( alegerea unui job, a unei relatii, implinirea unei vocatii, renuntarea la un viciu, atingerea unor standarde morale sau dorinta de a avea mai mult decat viata asta) chiar daca prin puterile lui proprii nu poate atinge acest ideal, Dumnezeu face atunci ajustarile necesare pentru a putea ajunge la obiectivul propus. Asta inseamna ca imbunatateste scenariul si regizeaza acele “intamplari” care sa conduca la implinirea finalului.

    Greu de explicat un asa de mare subiect in putine cuvinte, dar tema este excelenta. Astept cu nerabdare urmatoarea prezentare!

  2. mihaibala says:

    Prin mediul neoprotestant există ideea că orice dorință, orice vis sau aspirație trebuie suprimate. Întrucât și Iisus a venit să facă voia Tatălui, nu voia lui, tot la fel – ni se spune – trebuie să facem și noi, deoarece scopul vieții nu este acela de a fi fericiți, ci acela de a vesti Evanghelia.
    De la ideea asta se ajunge aproape inevitabil la determinismul despre care vorbeați – Dumnezeu are un plan iar noi trebuie să îl îndeplinim în detaliu. Singura satisfacție pe care ne-o putem permite într-o astfel de viziune este mulțumirea misiunii îndeplinite – am făcut ce eram datori să facem, prin urmare ne simțim ușurați.
    Libertate de mișcare, loc pentru alegeri și preferințe personale nu prea există aici, întrucât singura alegere este între bine și rău. Haina X este bună, întrucât este modestă, haina Y este rea, pentru că e trendy și duce la mândrie. Nici măcar aspirații pentru viitor nu pot exista într-o astfel de viziune, întrucât nu știi care e planul lui Dumnezeu pentru tine, așadar de ce să îți creezi vise care pot deveni eventual un idol? La drept vorbind, oamenii care înțeleg religia în acest fel (posibil ”iepurii” de care vorbeați), se simt datori să își reprime orice plan, orice preferință și atașament – aproape la fel ca în religiile orientale. Singura lor preocupare este să afle care e voia Domnului pentru ei în fiecare detaliu neînsemnat al vieții și să o aplice. Această negare a sinelui aduce cu sine un fel de siguranță a mântuirii – ”întrucât nu facem voia noastră și ne răstignim eul (”I die daily”, zicea Pavel), vom fi răsplătiți în lumea de dincolo.”

    După părerea mea, o astfel de trăire este extremistă și duce la depersonalizare. Pe de altă parte, dacă o respingem, avem nevoie de o alternativă. Nu putem trăi viața conduși de plăceri, fără orice urmă de responsabilitate. Încă n-am idee cum ar putea arăta o alternativă echilibrată viabilă. E foarte interesant ce zice Frankl, tocmai am citit o carte de-a lui, însă mi se pare incomplet mesajul. Aștept prezentările următoare.

    • Interesant ce spui. Pentru a încerca o lămurire… în limita a ceea ce putem înțelege… vreau să spun că Isus nu a făcut voia Tatălui, ci voia Sa. Nu a venit pe pământ trimis de Tatăl ci pentru că El Însuși a dorit acest lucru. Și pentru că și Tatăl și Fiul iubeau ființa umană, dorința de răscumpărare era a amândurora. E adevărat că textele biblice vorbesc de voia Tatălui, dar această voie a venit în urma alegerii Fiului, nu înainte.
      E ceva de genul următor:
      Un copil dorește să ajungă – deși nu conștientizează acest lucru – un pianist de valoare mondială, și chiar are talent pentru asta.Dar, ca orice copil, ar prefera uneori să se joace în loc să exerseze. Tatăl său, pentru că dorește ca acest copil să ajungă acolo unde vrea și unde ar găsi împlinirea supremă îi fixează însă un program riguros de exerciții. În urma acestui aranjament copilul poate spune colegilor de joacă: plec, pentru că tata mi-a spus că la ora cutare trebuie să exersez.
      Întrebare: a cui voie împlinește copilul? Răspunsul este clar – voia sa (însușită și de către părinte), iar părintele nu face altceva decât să îl ajute să ducă la bun sfârșit acest plan.
      Cred că așa lucrează Dumnezeu și în viețile noastre: ne lasă să ne alegem viitorul ( dacă nu știm ce ni se potrivește ne consiliază) și apoi ne ajută să ne împlinim visurile. Cu două condiții însă:
      1. Alegerile noastre să fie corecte, morale și să nu ne îndepărteze de țelul suprem – Cerul.
      2. Să dorim ca El să ne ajute.

      Concluzionând deci, cred că Dumnezeu acționează total invers față de prejudecata protestantă mai sus pomenită: poate avea un plan pentru un anume om, dar plecând doar de la potențialul și dorința omului respectiv în ceea ce privește alegerea viitorului propriu

  3. Lucian Gelu Vasile says:

    Intr-adevar,subiectul pe care vrea sa-l exploreze Sorin este vital pt credinciosul modern. Cand vorbim de un plan al lui DUMNEZEU ne putem referi la Planul de Mantuire,in rest ..toate atirna de vreme si de imprejurari ´´. Proverbul rom. Cum iti asterni asa dormi, sau ,, tot ce gaseste mina ta sa faca fa cu toata puterea ta etc……In domeniul spiritual Dumnezeu intervine si ajuta prin intermediul Cuvintului in domeniul fizic cel mai tare supravietuieste.Si-apoi trebuie sa luam in calcul si realitatea vietii care include intimplarea,hazardul ,principiul cauza-efect ,legea 2 a a termodinamicii . Minunile pot fi supranaturale si naturale. Una e sa crezi alta e sa stii.Si vrei nu vrei intri in panteism sau deism !

  4. mihaibala says:

    @ Adrian – de acord cu ce spuneti.
    Referitor la intrebarea din prezentare: “Suntem “obligați” prin circumstanțe, situații, întâmplări, îndemnuri sau intervenții să urmăm un plan prestabilit?” – raspunsul pare sa fie nuantat.
    Exista un plan divin in ceea ce priveste mantuirea, probabil el vizeaza si alte aspecte ale vietii, dar acesta e un fel de metanaratiune care nu ingradeste libertatea, sau care permite o multime de scenarii similare ale viitorului. Avem acces la Cuvant, il preluam in mod creativ, formandu-ne noi insine traiectoria viitoare, care va purta atat amprenta personalitatii noastre, cat si a Cuvantului. E un proces de feedback, ca multe altele intalnite in natura sau in cultura umana.
    @Lucian – se pare ca in majoritatea cazurilor, Dumnezeu actioneaza prin intermediul naturii. Chiar si minunile supranaturale ca inmultirea painilor sau mersul pe apa ar putea fi complet naturale la un nivel de organizare necunoscut noua, dar accesibil lui Dumnezeu. E adevarat ca pe unii, observarea acestui fapt i-a dus la panteism, insa aceasta nu mi se pare o concluzie necesara.

    Acum revenind la Frankl – ziceam ca mi se pare incomplet mesajul, intrucat tocmai asa isi propune sa fie. Logoterapia (terapia propusa de el) este foarte putin dogmatica si poate fi adaptata oricarei filozofii de viata. Tot ce spune Frankl este ca viata are un sens (in general), iar acesta se fragmenteaza intr-o lista de sensuri imediate, dependente de imprejurarile vietii.

    In functie de situatiile prin care trecem, sensul imediat se poate inscrie in 3 categorii: creatia (gasirea sensului in arta, cercetare stiintifica sau orice alta activitate), contemplatia (gasirea sensului in contemplarea dragostei lui Dumnezeu sau a oricarei persoane semnificative din viata noastra) si suferinta (in cazul necazurilor inevitabile, sensul este sa suferi cu demnitate).
    Ideile sunt extraordinare, insa ele pot fi preluate foarte bine si de un panteist, deist sau chiar ateu. Crestinismul ar trebui sa se remarce prin ceva mai mult de atat.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s