5. Cele două tendințe

Posted: October 13, 2012 in Rezumate

Ieremia 29,11: “Căci Eu cunosc planurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, planuri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.” Ce planuri are Dumnezeu pentru noi? Din perspectiva asta totul este la superlativ. Pe baza acestei făgăduințe suntem îndemnați să ne așteptăm la lucruri marețe. N-avem dubii în privința planurilor/intențiilor ci în privința conținutului. Care este planul lui Dumnezeu pentru mine? Există o diferență semantică în Ieremia 29, între gândurile și planurile lui Dumnezeu: de la cele mai bune intenții și până la implementarea unor proiecte este o cale destul de lungă. În afară de generalități putem indică spre ceva concret? De ce nu putem? Trei variante: a) nu știm; b) nu există plan; c) nu e treaba noastră. Ce trebuie să facem? Există două tendințe atunci când te intersectezi cu problematica vieții: să aștepți totul sau să n-aștepți nimic. Adică să astepți ca viața să ți se descopere sau tu să te deplasezi pe cont propriu.

  • Foaia de parcurs sau socialismul contemplativ

Unii aleg ca Dumnezeu sau soarta să le descopere ce au de făcut. De preferat ar fi un plan detaliat și structurat, o foie de parcurs în care să fie stipulate toate obiectivele majore ale vieții. Narațiunea pe care vor să și-o însușească trebuie să fie cumva dictată de sus. Recunosc faptul că viața e prea complexă pentru a fi abordată pe cont propriu; au nevoie de ghid, călăuză, GPS. Pentru că se văd niște victime neputincioase într-un univers determinist, închis și neprietenos, ținta supremă este supraviețuirea în acestă junglă existențială. Există o dialectică a istoriei: nimic nu este aleatoriu sau accidental, nu există coincidențe sau potriveli ci totul e prestabilit. Sarcina este aceea de a descoperi ce ți-a fost scris, iar apoi să urmezi scriptul cu credincioșie: să nu te abați de la plan pentru că altfel intră în alertă biroul de ajustări iar viața începe să devină cam nașpa. Totul este interpretabil iar orice acțiune are la bază o cauză specifică. Nu există afecțiune, boală, ghinion, necaz sau problemă în sine; ele fac parte din scenariu, sunt ajustări menite să te aducă la matcă. (Ioan 9,2) Există diverse manifestări, unele chiar ritualuri pentru evitarea devierii de la traseu: a) botezul copiilor; b) consultarea horoscopului; c) fatalismul semnelor; d) obsesia sfârșitului; e) interpretarea viselor; f) obtuzitate dogmatică; g) status quo. Viața trebuie să fie previzibilă și ușor de digerat. Culorile preferate sunt alb și negru, iar cu indulgență, un gri, iar cuvintele cheie sunt: îndrumare, supraviețuire, așteptare. Ei cred în viața viitoare și au speranța celei de-a doua șanse.

Dumnezeu se poate plia pe acest fel de model și poate lucra cu cei care sunt dependenți de o asemenea mentalitate. El poate juca rolul tătucului; face planuri pentru cei care nu pot altfel. Scopul Leviticului sau a Mărturiilor este tocmai acela de a inventaria și compartimenta dimensiunile vieții; rețetar și directivă, călăuzire standardizată farmaceutic pentru cei care nu suportă suspansul necunoscutului. Centralizarea vieții, directivele de sus, îndeplinirea normei și conformismul ideologic, iată elementele fundamentale ale mult-regretatului socialism!

  • Foaia albă sau capitalismul eroic

Cei din a doua categorie preferă să nu-l includă pe Dumnezeu în schema personală, fie din ignoranță, fie din convingere. Din punctul lor de vedere, tot ce au nevoie este de-o foaie albă, adică șansa vieții, pe care ei să aștearnă propriul lor scenariu. Ei vor să construiască ceva în virtutea responsabilității personale vis-a-vis de oportunitatea vieții. Ei nu cred în soartă sau providență. Nu acceptă că cineva sau ceva le-a prederminat traseul vieții, rezervandu-le doar rolul de pioni sau alte piese într-un joc pe care nu-l înțeleg. Chiar dacă cred în Dumnezeu, au impresia că viața lor nu constituie obiectul preocupării Sale, deci nu se simt obligați să se consulte sau să aștepte ceva. Sunt independenți, determinați și declarativi și nu se așteaptă la miracole pe parcurs. De obicei nu cred în viața de apoi, de aici și determinarea de a nu pierde șansa unei vieți mai bune aici. Au mentalitatea celor care trebuie sa reușească obligatoriu în viață iar pentru atingerea obiectivelor niciun mijloc, compromis sau sacrificiu nu este inutil. De obicei nu au dileme etice sau condiționări morale. Totul este un mijloc pentru atingerea țelului. Sarcina este de a-ți construi singur viața, după normele și valorile personale, de a scrie o narațiune care să te conducă la final în pantheonul memoriei colective, unde să fii pomenit de generațiile viitoare. Culorile preferate sunt cele ale semaforului: verdele, atuncicând este posibil, roșul când n-ai încotro iar galbenul ca trăsătură dominantă, compromisul unanim acceptabil. Cuvintele cheie sunt: reputație, succes, determinare.

Dumnezeu se poate acomoda și cu această categorie. El este oricum furnizorul binecuvântărilor generale și nu iese în prim plan, rămâne discret, subtil în umbră fără să-și indice prezența sau intențiile. El poate juca rolul landlord-ului absent care nu este interesat în aparențe ci de rezultate. Faptul că oamenii cred sau nu în El e secundar față de maniera în care aceștia își duc existența și modul cum folosesc oportunitățile. Cert e că Dumnezeu, în ziua tuturor socotelilor, le va cere să-și prezinte raportul de activitate și să-și citească narațiunea vieții.

Plecăm de la premisa că Dumnezeu există, că suntem responsabili pentru darul primit și că într-o zi va trebui să răspundem la niște întrebări foarte concrete despre narațiunea personală. Cu care din cele două categorii vă identificați: socialismul contemplativ sau capitalismul eroic? Sau cu niciunul? Care dintre cele două pare mai viabil, și care are șanse mai mari să fie acceptat de Dumnezeu? La un anumit nivel, ambele, conform teoriei lui Pavel din Romani 2,12. Dumnezeu coboară la nivelul fiecărui individ și îl asistă în paradigma personală. Dar există și reversul medaliei: un anumit procent din ambele categorii să nu poată prezenta ceva satisfăcător în ziua aceea și astfel, ca și iepurașul morcovit, să-și dea seama că sunt pe dinafară. Din fericire, lucrurile nu sunt chiar pictate în tonuri maniheiste, alb sau negru, nici măcar tricolor. Viața este mult mai complexă; se pare că mai există și-o altă variantă, ceva între foaia de parcurs și cea albă: viața lui Iosif!

12 Oct 2012: Iluzia ultimei sanse: 5. Cele doua tendinte – Sorin Petrof from londonro.org on Vimeo.

Advertisements
Comments
  1. Nelu says:

    Superb, felicitări!

  2. Cred că viața este o foaie albă unde ne este dat să scriem ce vrem, cu cea mai mare libertate posibilă. Important este ca atunci când am terminat de scris foaia, conținutul acesteia să lase să se întrevadă că ai fost Om, nu animal. Că ai produs ceva concret pentru binele umanității. Că se poate spune despre tine ” A fost aici ”: http://resetyourreligion.blogspot.de/2012/08/am-fost-aici-sau-voi-fi-acolo.html .
    Nu cred că Dumnezeu are un plan concret cu indivizi, ci cu rasa umană în general. Excepțiile biblice ( Iosif, Moise, Samson, etc) sunt doar menite să întărească regula. Iar regula este aceea că aproape de fiecare dată când a ales vreun individ sau popor să-i împlinească planurile, a cam dat-o în bară: Avraam ( vezi necredința care-l împinge să se ducă la Agar), Samson, David, Ilie ( fuga rușinoasă de Izabela ), poporul evreu. Chestia cu un Isus personal și un Dumnezeu personal este frumoasă, dar o sintagmă inventată de Moody în America sec 18.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s