Serena este o vizitatoare a blogului “ILUZIA ULTIMEI ȘANSE”, și care și-a exprimat foarte direct următoarea dilemă: “De unde stii ca ceea ce crezi tu ca e VOIA Lui nu e o proiectie a ceea ce vrei tu ca El sa vrea pentru tine?” Dilema Serenei nu e o dilemă comună deoarece mulți credincioși au impresia că au făcut armata cu Dumnezeu sau cel puțin au fost colegi de generală… Majoritatea creștinilor pleacă de la premisa că știu deja care este voia lui Dumnezeu; ce le lipsește e doar implementarea și consecvența, în rest totu-i foarte deslușit. Afirmația ‘voia lui Dumnezeu este asta…’ presupune o cunoaștere foarte profundă a planurilor Sale, o relație destul de specială. Dar Iov a fost mustrat tocmai pentru această încumetare!
Care e răspunsul la întrebare? Cunoaștem voia lui Dumnezeu sau doar ne proiectăm asupra Lui propriile ambiții sau dorințe ca să avem o anume legitimate? Biblic vorbind, există o nuanță în această privință a voii lui Dumnezeu: a) voia generală – preocuparea pentru planetă, mase de oameni, indivizi la modul general și b) voia particulară – grija pentru a anumită persoane, chestiuni foarte concrete. Știm că Dumnezeu are planuri și intenții bune pentru această planetă și pentru indivizi în general. “Căci Eu cunosc planurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul , planuri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.” (Ieremia 29:11 NTR).
Problemele apar la faza de implementare; tranziția de la intenție la fapt. Judecând după “sinergia faptelor, fără a eluda meandrele concretului” (Ion Iliescu), este foarte clar că istoria nu prea votează cu Dumnezeu. Mai tot timpul dreptatea a umblat cu capul spart iar trecutul este un memorial al durerii. Chiar și astăzi în sec. 21, la apogeul civilizației, există catastrofe naturale, politice, sociale, economice, morale, militare și umanitare de parcă Dumnezeu s-ar fi mutat într-un alt univers. Deși se strigă la El cu insistență și agonie, singurul răspuns primit este cel pe care l-au primit și preoții lui Baal: o sublimă tăcere. Judecând după realitate e mai simplu de acceptat soluția agnostică sau ateistă, care pune totul în seama hazardului sau luptei pentru supraviețuire.
Poate nu întâmplător “cel neprihănit va trăi prin credință”. Ni se cere să credem în Dumnezeu, să-I acordăm credit în ciuda realității care de multe ori pare să ne infirme credința. Tocmai în asta constă dificultatea multor indivizi: dacă Dumnezeu există, de ce nu intervine ca să pună capăt mizeriei, suferinței, violenței și corupției? Concluzia logică urmărind faptele este că Dumnezeu ori nu prea există ori nu este lăsat să “existe”. Dacă există și nu intervine atunci e un monstru; dacă vrea să intervină și nu poate atunci nu e chiar Dumnezeu – cam acesta este raționamentul popular și destul de logic. Putem cunoaște voia lui Dumnezeu și poziția lui față de oameni? Vrea să intervină? Poate să intervină? Care este adevărul despre voia lui Dumnezeu? Nu cumva omul are capacitatea de a pune capăt dramei planetei dacă s-ar lăsa influențat de Duhul Sfânt?
Geneza 18 – Avraam mijlocește pentru Sodoma
Într-o zi Avraam primește o vizită neașteptată din partea lui Dumnezeu. După cum se poate observa, el nu are probleme în a identifica identitatea vizitatorilor săi. El știe că e Domnul. Indiferent de maniera revelației divine, cred că putem avea certitudinea identitătiții lui Dumnezeu. La întrebarea “De unde știu că e Dumnezeu?” nu se poate răspunde cu o dovadă empirică, obiectivă, măsurabilă, repetabilă ci cu asumarea unei experiențe subiective, private.
De ce venise Domnul la Avraam? Vizită pastorală? Consiliere matrimonială? Dumnezeu avea nevoie de Avraam! Relația lui cu Dumnezeu deși respectuoasă este destul de relaxată. Nu se simte timorat în prezența Domnului și nici copleșit. Se simte liber să intervină în discuție și să-și dea cu părerea. După ce Domnul îi confirmă voia particulară (“la anul pe vremea asta vei avea un copil”) trece la punctul doi al vizitei Sale: situația din Sodoma. Dumnezeu are o problemă la Sodoma și vrea s-o discute cu Avraam. O citire superficială a pasajului va ignora nuanțele și atmosfera narațiunii și va conduce artificial la concluzia prematură că Dumnezeu doar venise să-l înștiințeze pe Avraam despre planul Său de distrugere în masă. Dacă Dumnezeu dorea să distrugă Sodoma, ce căuta la un individ numit Avraam, care “întâmplător” avea și niște rude apropiate în cetatea cu pricina? N-ar fi cinismul întruchipat? Deși sună absurd, Domnul venise la prietenul Său pentru a găsi o soluție…
Gen.18,21: “De aceea Mă voi coborî acum să văd dacă în adevăr au lucrat în totul după zvonul venit până la Mine; și dacă nu va fi așa, voi ști.” Ispita de a atribui acest limbaj antropomorfismului este foarte mare și extrem de comodă. Antropomorfismul este real în Biblie dar nu trebuie suprasolicitat. În v.21 ni se prezintă un Dumnezeu care nu judecă situația în virtutea preștiinței Lui ci unul care se coboară la fața locului. Ăsta e și cuvântul cheie din verset: “Mă voi coborî acum…” Al doilea aspect al confesiunii lui Dumnezeu îl vizează pe Avraam, adică rolul lui în planul Domnului. Dumnezeu are nevoie de el ca partener pentru situația de criză din Sodoma; are nevoie de cineva care să intervină concret pentru cei de acolo, să mijlocească.
Isaia 62,6.7: “Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus niște străjeri care nu vor tăcea niciodată, nici zi, nici noapte! Voi care aduceți aminte Domnului de el, nu vă odihniți deloc! Și nu-I dați răgaz, până nu va așeza din nou Ierusalimul și-l va face o laudă pe pământ.” Dumnezeu ar putea opri dezastrul în anumite condiții. În cazul Sodomei nu s-au întrunit măcar nici condițiile minime pentru intervenție. La Ninive, locuitorii au răspuns favorabil iar catastrofa împiedicată. Dacă citești cu atenție și fără prejudecăți Gen.18-19 îți dai seama că Dumnezeu venise la Avraam pentru a-i face cunoscut voia Sa reală, nu aparentă, aceea de a salva, dacă se poate, Sodoma. Avraam a făcut echipă cu Domnul (nu ca Iona) dar n-a fost suficient. Dumnezeu n-a putut împiedica distrugerea Sodomei dar a salvat ce se mai putea de salva (nici măcar 5!). Voia lui Dumnezeu este ca nimeni să nu piară dar nu poate interveni din oficiu; trebuie ca omenirea să-i acorde măcar o șansă.
23 Nov 2012: Iluzia ultimei sanse: 8. Dilema Serenei – Sorin Petrof from londonro.org on Vimeo.
ILUZIA ULTIMEI ȘANSE 
Prin dilema postată pe blog Serena l-a motivat pe Sorin să facă prezentarea de mai sus. Iată că metoda funcționează și la un nivel mai jos decât Dumnezeu.
De ce e nevoie de un „mijlocitor” uman?
Părerea mea este că omenirea- odată cu capitularea lui Adam – a ales să se creadă prea deșteaptă pentru a avea nevoie de sfatul Tatălui. Iar Satana profită de această alegere și, în virtutea dreptului la libertate a rasei umane, cere ca Dumnezeu să nu intervină în viețile oamenilor DECÂT dacă este invitat.
Această cerere se poate face personal sau prin ceea ce numim „rugăciunea de mijlocire”.
Ne place sau nu, Dumnezeu avea nevoie de rugămintea lui Avram și are nevoie de invitația noastră pentru a interveni în propriile noastre vieți sau în dreptul persoanelor pentru care cerem acest lucru.
Voia lui Dumnezeu este ca nimeni să nu piară…Voia lui Dumnezeu ar trebui sa se indeplineasca prin insasi faptul ca Dumnezeu este Dumnezeu. Daca nu cumva, depinde mai mult de noi ca aceasta `voie` sa se concretizeze, devenind astfel parte a realitatii in care traim. O posibila intrepatrundere a acestor doua vointe, ar suna oare penibil de deplasat vizavi de contextul discutiei?
Da, voia lui Dumnezeu e ca nimeni să nu piară. Dar voința a 99% dintre oameni este să își trăiască viața. În momentul în care omul își dorește veșnicia Dumnezeu pune în aplicare un plan pentru a-l conduce către acest rezultat.
Sorin
Observ o inconsecventa in modul tau de gandire Ai afirmat ca tot ce obtinem din partea lui Dumnezeu ca raspuns la rugaciunile noastre insistente chiar disperate este tacerea apoi ai prezentat ideea ca El ar interveni dar nu e lasat (vorbesc pe plan individual) .In mintea mea nu exista compatibilitate intre cele doua afirmatii .Cat despre un Dumnezeu care asteapta invitatii speciale ca sa intervina in situatii dramatice(vezi adrian tudosie ) nu are rost sa mai vorbesc.Recunosc ca am aceeasi problema ca si fostul teolog evanghelic ,nu pot trece peste acest prag psihologic de care ai amintit si nu pot nega realitatea traind in sfere ceresti. Intrebarea mea este cum reusesti tu sa NU faci lucrul asta? Panaceul CREDINTA nu functioneaza in cazul meu si nu face decat sa genereze si mai multe frustrari.Mersi pentru timpul acordat si efortul de a-mi raspunde !!! Cat despre scenariu am inceput de ceva vreme sa mi-l scriu singura dar recunosc ca plec din start cu un handicap .
.
N-aș numi-o inconsecvență ci paradox; Biblia a plină de ele, cum aș putea fi imun? Deși prezentarea nr 8 îl aduce în discuție pe Avraam, el nu joacă decât rolul secund. Tema de bază este “relația” dintre Dumnezeu și Sodoma, deci e vorba de “voia generala” a lui Dumnezeu și nu cea particulară. La nivel global pare că Dumnezeu tace dar la cel individual situația se schimbă.
Nici eu nu trăiesc în sfere cerești dar asta nu mă împiedică să “văd” dincolo de cotidian. Realitatea nu trebuie negată refugiindu-te într-o enclavă religioasă sau lume imaginară ci trebuie acceptată ca atare și confruntată. Asta a făcut și Isus iar asta ar trebui să facem și noi. Nu-i putem vindeca pe oameni, nu putem interzice bola și războiul dar putem interveni pozitiv în viața semenilor pentru ameliorarea condițiilor. În momentul când începem să deplasăm accentul de la “suferința” noastră la problema lor, ceva se întâmplă cu viziunea noastră și începem să observăm “miracolele”.
Sunt de 20 de ani la “credință”, sunt venit din “afară” iar pentru mine Dumnezeu a fost și rămâne un personaj subtil, discret și misterios dar totuși real. Nu pot explica mai mult dar certitudinea personală există pentru că am experimentat providența și intervenții “locale”.
Pentru depășirea pragului psihologic recomand cartea lui Victor Frankle, Omul în căutarea sensului vieții, Ed. Meteor Press, București. Dacă Frankle a găsit sens și credință la Auschwitz poate c-o fi ceva până la urmă…
pentru Serena!
De ce e nevoie ca Dumnezeu să fie invitat?
Eu cred că Dumnezeu prețuiește mult libertatea de a alege. Atât de mult încât a implementat-o în ființa umană, iar această dorință de a fi liber în faptă și în gândire se vede la orice pas.
Dacă Dumnezeu ar interveni fără a fi invitat, ar însemna că încalcă dreptul la liberul arbitru al omului.
Eu văd relația dintre om și Tata nu ca o relație părinte – copil mic, ci ca o relație părinte – copil adult. Adultul, deși este fiul tatălui, trebuie să își folosească mușchii și rațiunea, nu să depindă veșnic de părintele său. Dependența, în sensul bun al cuvântului, este în sensul în care copilul adult păstrează relația cu tata pentru că acesta este un izvor de înțelepciune, experiență și nu în ultimul rând, dragoste de care nu vrea să se lipsească
Sorin
Am citit cartea acum ceva timp dar nu am ramas cu aceeasi idee ca si tine. Autorul a gasit sens dar nu si credinta in Dumnezeu de care vorbesti tu. Tot el afirma ca nu exista un sens general ci unul individual si responsabilitatea individului este de a-si gasi propriul sens. Ca unii au gasit in Dumnezeu acest sens, asta e cu totul altceva .Pentru a fi sigura voi mai citi inca o data cartea.
Adrian Tudosie
Cred ca iti uiti propriile afirmatii. Citeste-ti prima postare si vei vedea ca tu ai afirmat ca are nevoie de invitatie pentru ca diavolul e mai demandativ din fire si cam face regulile jocului.
Afirmațiile mele nu se contrazic. Dioavolul e șmecher și invocă tocmai libertatea de alegere a omului. Dar oricum Dumnezeu respectă acest lucru, să zicem, din politețe. Sau pentru că nu vrea ascultare din obligație
Ok. Dumnezeu are nevoie de om pentru a-si duce la indeplinire planul. Inteligenta si sursele sunt de partea noastra, ca impreuna cu El sa rezolvam problema foametei din Africa (exemplul mentionat in prezentare). Dar faptul ca noi nu ii permitem sa actioneze (cei de care se poate folosi), nu reduce/anuleaza suferinta lor. De ce sufera unii, din cauza comoditatii altora? In situatii de acest gen nu inteleg de ce nu se face dreptate.
Nu putem compara durerea ce rezulta in urma greselii omului, cu cea existenta indiferent de ce a ales sau nu a ales victima. Unii oameni exista pur si simplu, desi ar prefera sa nu existe.