11. Revizuirea fundamentelor

Posted: December 15, 2012 in Rezumate

În perioada timpurie a bisericii creștinii erau percepuți ca unii ce-și bazau credința pe învățăturile parabolelor. Unul din acești observatori a fost Galen, cel mai faimos medic din secolul II. A fost și primul păgân care să spună ceva pozitiv despre creștini. Pe la 140 dH afirma: “Cei mai mulți oameni nu sunt în stare să urmeze consecutiv un argument demonstrativ, deci au nevoie de pilde, ca să beneficieze de ele … la fel cum vedem astăzi așa-numiții creștini care-și extrag credința din pilde [și minuni] și totuși, uneori, acționează în același mod [ca cei care filozofează] … iar în căutarea lor după dreptate, au atins un nivel care nu este deloc inferior celui filosofilor autentici. ”

Mai târziu parabolele s-au transformat în inspirație pentru viață (etică) dar nu pentru credință (teologie). Este instructiv să notăm că în secolul II, Galen vedea creștinii fundamentâdu-și credința pe baza parabolelor. Isus n-a fost doar un povestitor talentat și harismatic pentru oamenii simpli. Isus a fost un pedagog metaforic. Metoda Sa principală de a crea semnificații a fost mai degrabă prin metafore, ziceri, parabole și acțiuni dramatice decât prin raționamente argumentative și abstracțiuni. Sub nicio formă Isus n-a încercat să pună bazele unei noi ideologii. Dogmatismul, gândirea linear-schematică, intenția manipulatoare sunt străine de spiritul lui Hristos. În cuvintele lui Andrei Pleșu, “asistăm, credem, la cea mai radicală desctructurare a ‘ideologicului’ din zorii culturii și civilizației europene.”

Isus nu pare preocupat să construiască o anume doctrină iar parabolele, prin natura lor, sunt vizibil anti-dogmatice. Nu poți construi ceva fix, sistematic, axiomatic pe baza unei narațiuni imprevizibile, metaforice, dramatice. Păcat că urmașii lui Hristos s-au lăsat vrăjiți de cântecele de sirenă a filozofiei eleniste și au mortificat învățăturile simple, deschise și dramatice ale lui Isus în sisteme  teologice abstracte, prescripții maniheiste, eticism constipat și predică militantă. Folosind parabolele, Isus și-a invitat ascultătorii să gândescă, să construiască, să acționeze în mod voluntar și personal; nu i-a consemnat la uniformitate, rețetar, activism și adeziune oarbă. Iar parabola care lansează acest manifest, acțiunea de subminare a ideologicului, este pilda celor două case.

Prima observație evidentă în dreptul parabolei este că Isus nu pomenește absolut nimic despre casa în sine. Astfel nu primim nicio informare cu privire la dimensiune, formă, culoare, design, utilități, etc. Parcă n-ar fi interesat de cum va arăta construcția ci doar dacă structura are sau nu temelie solidă. Acestă omisiune a exteriorului nu e deloc întâmplătoare. Iată că Isus comunică și prin absența informației nu doar prin afirmarea ei explicită. El nu oferă planuri și scheme ‘urbanistice’, modele de structuri, cu legislația aferentă ci doar o platformă pe care să-ți construiești singur casa. Se pare că e mult mai interesat de dimensiunea interioară, invizibilă, subtilă a construcției decât de aparențe, evidențe și exterior. Structura trebuie să fie unică și nu copiată, personalizată în funcție de context și să reflecte aspectele distinctive ale celui în cauză.

Biserica trebuie să ajute individul să-și dezvolte o relație personală cu Dumnezeu dar nu e cazul să ofere șabloane, modele prefabricate și concluzii definitive. Dacă Isus n-a impus asemenea norme, de ce am face-o noi? Este anti-evanghelic să prezinți o anume structură ca fiind singurul model aprobat de Dumnezeu. Inflexibilitatea dogmatică și ideologizarea credinței generează fundamentalism. Iar acesta la rândul lui provoacă un alt fundamentalism, la celălalt pol, ateismul.

Isus este preocupat de temelie iar aici lucrurile nu sunt lăsate la voia întâmplării, la latitudinea fiecăruia. Aici nu este loc de creativitate sau originalitate. Temelia este standard și vine la pachet. Însă Isus identifică doar două opțiuni: nisip și stâncă. Nu există a treia variantă iar audiența este polarizată automat în două mari categorii: ortodoxie și ortopraxie. Cei care se rezumă doar la nivelul teoretic, ideologic, abstract și cei care pun accentul pe dimensiunea practică, concretă, reală. Ce înseamnă să construiești pe nisip?

  • Eforturi: nu sunt puțini cei care încearcă sa-și construiască experiența cu Dumnezeu pe baza realizărilor personale, faptelor bune și intențiilor inocente. Neprihănirea prin fapte este o sintagmă foarte prezentă în scrierile lui Pavel și este prezentată ca o intreprindere falimentară.
  • Tradiție: tentația de a construi pe ceea ce alții au construit deja e foarte mare. Experiența, materialele sunt acolo; tu doar adaugi partea ta. A construi pe fundamentul religiei părinților sau strămoșilor e ceva la îndemână însă e o experiență prefabricată: e doar o extensie, o mansardă.
  • Emoții: îți construiești experiența pe platforma imprevizibilă a sentimentelor. Se plecă de la premisa că impresiile, emoțiile, îndemnurile sunt un fel de barometru obiectiv (sic) al experienței. În funcție de ‘starea vremii’ evolueză și ‘traficul’. Gândirea pozitivă e o astfel de consecință …
  • Teamă: există doi factori motivatori în privința adeziunii religiose: dorința de răsplată și teama de pedeapsă. Este stadiul infantil a devzoltării actului decizional. Dar cel mai motivant agent în experiența religioasă este teama: de pierzare, iad, persecuție, lege duminicală, sfârșit, eșec, etc.
  • Biserică: a construi pe o structură religioasă este foarte comun și la îndemână pentru oricine. Transferul de responsabilitate devine în sine un act mântuitor, purificator. Se clădește pe ritual, teologie, majoritate, organizație, misiune etc. Individul devine o piesă secundară.
  • Dogmă: cea mai întâlnită temelie în experiența religioasă este doctrina. Cu cât o doctrină este mai corectă și mai evidentă cu atât mai puternică este iluzia. Impresia că înțelegerea sistematică și schematică a adevărului asigură coeziunea și stabilitatea experienței este mișcătoare ca nisipul.

Parabola celor două case avertizează împotriva oricărei inițiative care nu ține seama de regulile de bază ale oricărui construct: dacă temelia este sigură, teoretic poți construi orice deasupra. Lutul era la îndemâna oricărui constructor, mai ales că vara era atât de întărit încât crea aparența de stabilitate și rezistență. Ploaia era cea care testa la maxim structura. Lutul se transforma în noroi iar tot ce fusese construit deasupra se prabușea. Stânca, nici ea nu era departe dar necesita un efort în plus de a ajunge la bază și a pune temelia acolo.

Biblia este foarte explicită în privința identitătiții stâncii: Hristos este Stânca; El este temelia și fundamentul experienței religioase. Ce înseamnă să construiești pe El? Să asculți și să împlinești mesajul lui Isus; să extinzi lucrarea Sa de vindecare spre semeni, să renunți la fundamentalism, ideologie și exclusivism și să devi un instrument pentru iluminarea și înobilarea celorlalți. A construi pe stâncă înseamnă a sta pe propriile picioare în relația cu Dumnezeu, a avea opinii și păreri personale, a dezvolta o experiență care să-ți valorifice la maxim potențialul și valorile personale.

14 Dec 2012: Iluzia ultimei sanse: 11. Revizuirea fundamentelor – Sorin Petrof from londonro.org on Vimeo.

Advertisements
Comments
  1. „ A construi pe stâncă înseamnă a sta pe propriile picioare în relația cu Dumnezeu, a avea opinii și păreri personale, a dezvolta o experiență care să-ți valorifice la maxim potențialul și valorile personale. ”

    Well, așa a făcut Isus, așa ar trebui să facă orice creștin autentic. Din păcate, urmarea este că persoana care se decide să trăiască așa va fi intra imediat în colimatorul bisericii drept un dușman de moarte. Iar al doilea pas va fi o cruce mare de tot care i se va pune în spatele unui astfel de „temerar” care îndrăznește să trăiască, gândească și vorbească total independent de sistemul bisericesc. Istoria se repetă de 2000 de ani în fiecare secol, cu variațiuni de la epocă la epocă.

    Sistemul nu te lasă să gândești, nu te lasă să trăiești. El doar vrea să trăiască el prin tine. odată ce ai ajuns la concluzia că poți să construiești pe stâncă și fără „ ajutorul ” altor „ frați ”, închinarea ta devine exclusiv una „ în duh ”, independent de orice om și organizație omenească care te poate influența cumva, și dependent de „ duhul ” care vine de sus. Ei bine, începând din acel moment, devii un nebun, un paria, un scrântit și un „ sociopat” pentru restul grupului. Aviz amatorilor. Adevărul nu doar eliberează, ci și însingurează. Și… cine vrea să fie singur?!?!?

    • adrian says:

      Nu stiu cati ar putea sa stea pe propriile picioare in relatia lor cu un dumnezeu ivit din predici osifica(n)te, studii `biblice` moralizatoare, ori programe devotionale delirante. Unele ca acestea, pot induce senzatia ca esti pe cale sa cunosti ceea ce nu poate fi cunoscut decat nemijlocit, direct, personal. Expunerea de mai sus constituie o exceptie fericita, salutara, un antidot de aplicat limbajului de lemn lipsit de substanta.

  2. paurras says:

    Asta e ceea ce consider a fi noul acela pe care il asteptam din Scriptura. Niciodata nu mi-a trecut prin cap o astfel de interpretare a parabolei. Ascultand expunerea mi s-a ridicat totusi o intrebare in minte: bun…fundatia indiscutabil Isus…dar de unde stiu ca ceea ce folosesc eu ca materiale de constructie pt casa sunt si cele mai bune si compatibile materiale? Ma gandesc la o situatie… ok…fundatie stabilita si trainica… dar daca ce pun eu deasupra nu sunt decat bete de chibrit care la prima incercare se vor face scrum (vezi pilda celor 3 purcelusi)?

  3. Iată un argument pertinent:

    „Preluată și sistematizată instituțional, simplificată electoral, redusă la un inventar geometric de postulate, prescriptii și judecăți în alb-negru, credința în Hristos se confruntă, fără încetare, cu primejdia unei facile banalizări, a alunecării în eticism acru și în predică militantă. iDEOLOGIZAREA CREDINTEI CONDUCE LA FUNDAMENTALISM, LA TRANSFORMAREA ADEVĂRULUI EI VIU ÎNTR-UN PROGRAM POLITIC. Ideologia este o înlocuire a reflecției și a autenticității existențiale prin masificare somnolentă, prin adeziune oarbă, prin sărăcirea lumii de dragul câtorva idei fixe și al unui activism monocolor. (A. Plesu, Parabolele lui Iisus, 2012)

    Și iată un citat ce exprimă și cealaltă față:

    „Trebuie să căutăm cu o dorință arzătoare un singur lucru – să putem spori frumuseţea doctrinei lui Hristos, Mântuitorul nostru” (EGW, Mărturii pentru pastori)

    Intre mai multă reflecție și mai multă doctrină suntem puși în fața unei decizii provocatoare! Aproape că îmi vine să îl plagiez pe Caragiale: ”ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo!”

    Și, totuși, EU CU CINE VOTEZ???

  4. Paurras, in sens strict legat de domeniul constructiilor, da, pe o fundatie de beton poti face o casa de chirpici. Vine valul, casa dispare si ramane fundatia.
    In sens spiritual, cineva care isi construieste viata pe invatatura lui Hristos, la care adauga educatie si dorinta de a face binele plus dragoste si moralitate, nu poate zidi ceva usor de distrus. Pur si simplu nu poti, nu te lasa sufletul, e impotriva naturii pe care ai dobandit-o.

    • paurras says:

      Adrian si eu cred la fel cum spui… dar uneori te vezi singurul (ma rog nu chiar singur cuc) care gandeste si vrea sa actioneze conform a ceea ce crede si parca toti iti plang de mila ca incepi sa ai idei si viziuni “deplasate” si care nu sunt conform cu “vechile carari”. Tot ce imi doresc este sa ajung sa inteleg esenta invataturii lui Hristos care spune ca a venit sa il desopere pe Acel Dumnezeu pe care noi nu l-am vazut si si sincer nici nu prea Il cunoastem.

      • paurras says:

        John Loughborough 1861: „primul pas al apostaziei este acela de a enunţa un crez care să ne spună ce să credem; cel de-al doilea, de a face din acel crez un test al apartenenţei la comunitatea credincioşilor; cel de-al treilea, de a-i judeca pe membri pe baza acestui crez; cel de-al patrulea, de a-i denunţa ca eretici pe cei care nu cred în respectivul crez. Iar cel de-al cincilea, de a începe persecuţia împotriva acestora.”
        James White 1861: „a enunţa un crez înseamnă a bate ţăruşii şi a bara drumul pentru orice progres viitor” (GEORGE R. KNIGHT, În căutarea identităţii, citat preluat din RH, 8 octombrie, 1861)

        Mi se pare ca A Plesu vine sa sustina ceea ce pionerii adventisti avertizau acum 160 ani. Gresesc?

  5. paurras,
    Am ținut odată în biserica mea o predică în care am amintit citatul de mai sus. Mamăăă, ce mai foială pe scaune, apoi în curte:
    – avem sau nu avem un crez? unii,că da, alții…că nu
    – 28 de puncte. Constituie un crez sau nu
    – e nevoie de uniformitate sau nu…

    E așa fain să vezi poporul confruntat cu un pic de hrana tare… cum începe să îl doară fălcile de prea mult mestecat și cum începe să murmure…
    P.S. Predicile lui Sorin nu sunt gustate de cei obișnuiți cu mâncarea pentru bebeluși. Să-i fi văzut ce protestau cu ocazia puținelor proiecții ale predicilor lui S.P. în biserică, căutând motive să acuze: cum… stă cu mâinile în buzunar. sau… ce expresie e asta… „freacă menta”!

    • Realitatea este că după ce ani de zile creierul a fost „setat” să rămână în stand-by este extrem de dificilă resetarea. Nici cel mai performant program de „cleaning” nu cred că poate face minuni. Singura șansă stă la nivelul deciziei personale ce vine în urma unei conștientizări profunde a nevoii de „restart”. Însă, atâta timp cât majoritatea „cetățenilor” ce populează Biserica s-a acomodat cu starea de hibernare și, mai ales, de la „pupitru” sunt încurajați să își consolideze poziția, care ar mai putea fi așteptările?
      Îmi amintesc că Gabriel Liiceanu identifica o asemenea situație ca fiind „încremenire în proiect”. Pentru ilustrul filosof era o formulă plastică prin care definea prostia….
      Poate că și aceasta face parte din limitele condiției umane! Îngrijorarea poate fi dată de inflația de speaker-i de amvoane care recomandă o asemenea „calitate” ca virtute!

      • adrian says:

        `Poate că și aceasta face parte din limitele condiției umane!` Limitele conditiei umane sunt de depasit, nu de intretinut. Putem pune astfel problema: limita e pusa cu scopul de a fi depasita. Nu putem progresa altfel, decat depasindu-ne inteligent limitele.

  6. În cartea lui Liiceanu („Despre limită”, 2009), „prostia ca încremenire în proiect” nu prea mai are soluții: „Prostia este aberația care a primit o consacrare afectivă, iar prostul, un rătăcitor îndrăgostit de rătăcirea lui.”
    Prin contrast, continuă Liiceanu „Viața unui om inteligent se hrănește din conștiința puținătățiii certitudinilor noastre și din disponibilitatea de a cerceta îndreptățirea unui alt punct de vedere. Inteligența este permanenta punere sub întrebare a proiectului propriu.”

    Când cineva este îndrăgostit de certitudinile sale, practic, nu mai există prea multe de făcut. Certitudinile îi colorează viața, iar proiectul auster îi monopolizează existența. Se declară un etern învingător, deși războiul este deja pierdut. El nu are întrebări, ci doar răspunsuri. Și nici nu realizează cât de limitat poate fi…

  7. Adrian,

    In Faptele Apostolilor, cap. 6.7 se aminteste ca o mare multime de preoti veneau la credinta. Ceea ce pare initial ca fiind o mare victorie apostolica, a fost, de fapt, sursa unor grave probleme cu care se va confrunta mai tarziu ap. Pavel. Schimbarea unei religii nu presupune, neaparat, si modificarea convingerilor personale. Preoții au crezut în Hristos, însă vor fi incapabili de a/și armoniza și ideile cu noua credință. Pur și simplu, ei reprezintă un model nefast de ceea ce înseamnă să fi „încremenit în proiect”.

    Din punctul meu de vedere cea mai reușită „resetare” a fost în timpul lui Ezra și Neemia. În acea perioadă avem de a face cu o reformă construită nu pe predici anoste și nici pe decizii entuziaste superficiale, ci pe un sistem de educație care avea la bază sinagoga. A fost o investiție în educație care a schimbat radical fața iudaismului. Nu intamplator dupa reforma lui Neemia s-a terminat canonul VT.

    Când voi vedea acest model implementat în timpurile noastre voi putea spera la revigorare spirituală colectivă. Deocamdată, însă, nu îmi fac iluzii. Educația pe care o avem noi este doar o formă mai subtilă de a rămâne și mai mult „încremeniți în proiect”.
    Ceea ce face S.P. este o sămânță aruncată pe la margine de drum. Oare va și încolți????

  8. Pai chiar pe blogul tau apărea ideea că ar trebui să începem fiecare de la noi înșine. Și, cu toate acestea, ai constatat că nu prea funcționează.
    Clișeul acesta este atât de implementat în gândirea colectivă încât îmi este greu să cred că mai sunt mulți care să aștepte schimbarea și din altă parte. Majoritatea a fost învățată să se iluzioneze considerând că un „colos imobil” va fi schimbat dacă fiecare celulă, oricât de primitivă ar fi, va trece prin ciclul unor metanoia succesive. Și cum această schimbare nu se prea produce, de vină este, bineînțeles, celula! O parte de adevăr există în acest postulat, însă atunci când este redus doar la o simplă stereotipie îmi crează impresia că cineva dorește să scape de responsabilitate.
    Să fie oare cu intenție?

    • O metoda de aflare a adevarului este sa emiti o ipoteza si sa vezi daca functioneaza. Daca nu functioneaza, incerci altceva, pentru ca e posibil sa nu fie adevarata. Important e sa fii deschis la minte, sa nu te cramponezi de o idee. Avem si noi partea noastra, ca indivizi, dar se pare ca influenta individului in biserica e mai mica decat am crezut, iar a conducerii chiar mai mare decat vor ei sa ne lase sa credem

  9. sorinpetrof says:

    “Redeșteptarea” de la firul ierbii este o iluzie întreținută constant de elite tocmai pentru a controla și ultima dintre certitudini: speranța. În “The Hunger Games”, în discuția dintre Coriolanus Snow și Seneca Crane, la întrebarea dictatorului, de ce întotdeuna există un câștigător în jocuri tot el răspunde că sparanța este motivul, pentru că e mai puternică decât teama. Dar, adaugă Snow, aceasta este eficientă doar dacă este administrată în cantități mici și controlată, după care îi ordonă lui Seneca (the gamemaker) să controleze speranța…

    • Este evident că speranța moare ultima, chiar și atunci când este anesteziată prin „bunăvoința” unora ce ar trebui să stea mai mult cu oglinda în față! Presimt că în viitor centrul de responsabilitatea se va muta tot mai mult spre „firul ierbii”, însă nu în sensul autonomiei deciziionale, ci în privința „țapului ispășitor” care trebuie oricum identificat.
      Faptul că se induce în mod fatal sentimentul de culpabilitate ce poate fi extirpat prin doze minimale de speranță reprezintă una dintre revigorările teologiei medievale. Desigur, lipsesc indulgențele, însă – probabil – nici nu mai sunt atât de necesare atâta timp cât obiectivul activistului religios este acela de a câștiga Cerul prin reformări succesive ale vieții. Și fiindcă devine atât de preocupat cu propria persoană nu mai are disponibilitatea necesară și pentru mediul înconjurător! Adică, pentru „tufișurile” unde sunt camuflate elitele…
      Iar acestea, însărcinate cu adminstrarea corectă a dozajului de speranță pot „dormi” liniștite. Nu este nici un pericol, fiindcă, nu-i așa, pe tărâmul vieții religioase „somnul rațiunii” nu naște niciodată monștri! Naște doar „redeșteptare” (sic!)

  10. Damarys says:

    Dilema mea este relationarea cu acest sistem exclusivist, arogant, care impune sabloane. Iar la aceasta dilema nu am gasit decat trei solutii, toate neatractive:
    1. sa ramai aici si sa te conformezi sabloanelor impotriva parerilor tale. Dezavantaj: ipocrizie, negarea propiei personalitati;
    2. sa ramai, dar sa-ti exprimi ideile si sa traiesti dupa standardele proprii. Dezavantaje: un razboi psihologic (si nu numai) pe care eu personal nu il pot suporta, plasarea intr-o pozitie ilogica – aceea de a insista sa apartii unui grup cu care nu te potrivesti si care, din acest motiv, nu te accepta.
    3. sa devii independent – ceea ce mi se pare nebiblic.

    Ar mai fi varianta de a cauta o alta biserica, dar se pare ca functioneaza toate dupa acelasi tipar.

    Astept cu mare interes parerile voastre.

    • Damarys,

      Dilema cu care te confrunți tu nu este singulară. SUnt mulți care sunt frământați de această chestiune. Frământarea sporește însă în momentul în care te concentrezi în mod insistent asupra propriului confort psihologic. De aici pleacă toate dramele existențiale. Cu cât ecartul dintre ideal și realitate este mai mare cu atât disconfortul psihologic este mai intens. Problema este că pentru a face față acestei situații este necesar o mică modificare de macaz.

      Chiar dacă percepțiile noastre pot fi corecte, iar așteptările foarte mari, cred că este necesar să fim în stare să conviețuim și cu presiunile de ordin psihologic cu care ne confruntăm. NU vei găsi mari reformatori în istoria religioasă, socială sau politică care să fi fost în stări de extaz sufletesc.
      Practic, cei care au reușit să schimbe ceva în sistemul în care au trăit au fost, în general, neînțeleși, respinși și au avut propriile drame existențiale. Altă cale nu există. Și, cu toate acestea, nu au abandonat sistemul. DOar oamenii puternici sunt în stare să facă aceasta…

      Mai există, însă, și nu al doilea factor care trebuie să fie luat în calcul. Acesta este unul mai personal, fiindcă ține de idealismul nostru. Uneori poate țintim prea sus, sistemul având un ritm de schimbare pe care noi l-am dori mai accelerat. Recitesc zilelel acestea „Schimbarea la față a României”. Cioran propune ca unică și de succes variantă pentru redresarea „sistemului” național un salt în istorie. Adică o forțare a destinului istoric. După ce a trecut de faza idealismului adolescentin nu s-a mai regăsit în această perspectivă. Probabil, a realizat că schimbările de durată nu se fac în salturi revoluționare, ci prin pași mici, dar consecvenți. Însă, pentru aceasta trebuie răbdare și viziune…Important este ca noi să fim pe traseu!

    • adrian says:

      Sa gandesti cu mintea ta, ramanand astfel tu insuti. Daca aceasta e totuna cu a deveni independent, atunci, se impune sa fim astfel. Deseori Isus apreciaza individul, recunoscandu-i libertatea de a-si construi responsabil viata. O libertate responsabila asadar, sta la baza existentei noastre autentice.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s