12. Mitul nevredniciei

Posted: December 22, 2012 in Rezumate

Există o mantră specifică fiecărei religii și foarte eficientă în a spulbera orice demers personal în experiența religioasă: sentimentul de nevrednicie. Credinciosul este bombardat sistematic cu focoase omiletice prin care se obliterează ireversibil orice amprentă de potență spirituală. Suntem declarați nevrednici, căzuți, nenorociți, orbi și goi, prin urmare singura noastră șansă este redeșteparea și reforma pentru a deveni oameni noi, specii nobile, ființe imaculate. Iată un ideal pentru care merită să lupți! Este inutil să amintesc că ‘redeșteparea’ și ‘reforma’ sunt la răndul lor mantrele preferate de majoritatea ideologiilor milenariste. ‘Omul nou’ trebuie să fie concluzia inevitabilă a dialecticii istoriei; este aceeași formă de atroprocentrism radical ca în cazul milenarismelor seculare însă spoită cu ceva poleială spirituală pentru a crea efectul de supranatural.

Nu tăgăduiesc limitele, impotența și vulnerabilitatea ființei umane și nu propăvăduiesc supraomul lui Nietzsche. Dar inculcarea rituală a sentimentului de nevrednicie nu face parte din programul biblic ci este demersul caracteristic agendelor ideologice. Ni se sugerează că nu suntem vrednici dar putem deveni astfel printr-un program sistematic de abolire a capriciilor firii pământești și alegere conștientă a inițiativelor virtuoase. Bun venit în Romani 7! Dramatic cum e dar mesajul către Laodicea are un destinatar precis. În Apocalips 3 Isus se adreseză elitelor și nu poporului. Acestea însă au recodificat mesajul lui Isus și au deturnat sensul inițial: noi suntem Laodiceea dar dacă vrem să rămânem în grațiile divine atunci reforma trebuie să plece de jos. În cuvintele utilizatorului ‘proatitudine7’: “Majoritatea a fost învățată să se iluzioneze considerând că un „colos imobil” va fi schimbat dacă fiecare celulă, oricât de primitivă ar fi, va trece prin ciclul unor metanoia succesive. Și cum această schimbare nu se prea produce, de vină este, bineînțeles, celula!”

Chiar revenirea lui Hristos a devenit condiționată de programul acesta de redeștepare și reformă. Sfârșitul va fi amânat până ce se va produce recolta de credincioși desăvârșiți la hectar. Numai atunci vom putea sta pe picioarele noastre, chiar și fără mijlocitor înaintea lui Dumnezeu și vom fi vrednici să participăm la ospățul Mielului. Deocamdată însă trebuie să ne asumăm cutezător nevrednicia!

Parabola ospățului este cel mai puternic demers în a spulbera mitul nevredniciei și a atrage atenția asupra jocului periculos cu hermeneutica. Ce spune Dumnezeu și ce transmitem noi nu se suprapune mereu. Contextul parabolei este foarte interesant. Isus, ca rabin itinerant, fusese invitat la masă, într-o zi de Sabat, în casa unor elite din partida fariseilor pentru a I se verifica vederile teologice și politice. Unul din cei ce stăteau la masă a aruncat șopârla: “Ferice de cel ce va prănzi în Împărăția lui Dumnezeu!” Era o provocare la adresa lui Isus ca să-și exprime punctul de vedere asupra acestui subiect: ospățul mesianic sau ‘cine este vrednic să mănânce pâine în Împărăția lui Dumnezeu’.

Subiectul era vechi de peste 700 de ani din vremea lui Isaia. Parabola din Luca e doar o scenă dintr-o mult mai complexă dramă. În Isaia 25,6-9 Dumnezeu promisese un mare ospăț pentru toate neamurile. Contextul este evident eschatologic și are legături tematice cu refacerea tuturor lucrurilor din Apocalips 22. Pe timpul lui Isus circulau trei interpretări ale textului din Isaia din trei surse diferite: a) ‘Targum‘ – traducerea în Aramaică a scripturii ebraice, o traducere foarte relaxată a textului cu licențe teologice inedite. În această versiune neamurile vor fi la ospăț dar spre rușinea lor vor fi măcinate de plăgi; b) ‘Cartea lui Enoch‘ – un document apocrif din sec. II îH, foarte popular în timpul lui Isus. Neamurile vor fi prezente, chiar și Mesia, dar îngerul morții va veni și îi va nimici pe non-evrei; c) ‘Canonul Mesianic‘ – un sul de la Qumran în care se decretase că nimeni dintre neamuri nu va fi prezent la ospăț. Mai mult, niciun orb, surd, mut, schiop sau idiot nu va fi admis.

În lumina acestor interpretări, cine era vrednic să participe la ospăț în Împărăție? Răspunsul kosher ar fi trebuit să sune cam așa: ‘dacă am putea păzi mult mai evlavios poruncile, atunci când marea zi va veni, noi vom fi socotiți vrednici să stăm la masă cu Mesia și cu toți credincioșii adevărați’. Dacă Isus ar fi răspuns în această gamă armonică, comesenii ar fi aprobat mulțumiți din cap și și-ar fi spus în sinea lor, ‘a trecut testul, să trecem la următorul punct’.

Însă răspunsul lui Isus a turnat gaz pe focul prejudecăților lor. În viziunea Lui, care era întoarcerea și intensificarea viziunii originare, cei ‘vrednici’ vor refuza invitația iar cei ‘nevrednici’ vor fi implorați să participe. Se va argumenta că categoriile defavorizate sunt invitate așa cum sunt pentru început dar ulterior trebuie să facă dovada evoluției lor religioase altfel vor fi distruse de plăgi sau îngerul morții… În parabolă sunt trei invitații: două pentru cei ‘vrednici’ și ultima pentru cei ‘nevrednici’. Falsul sentiment al nevredniciei este cel care ne împiedică să răspundem favorabil invitației lui Isus. Suspinăm cu sfântă speranță după ziua când, poate, dacă trecem cu bine de judecata de cercetare, vom sta la masă cu Isus în Împărăția Sa. Însă ceea ce n-a înțeles nici comeseanul lui Isus și nici noi, este faptul că dacă stai la masă cu Isus, ești deja în Împărăție. Dimensiunea eschatologică a Împărăției nu este anulată și nici subestimată ci doar anticipată. O putem experimenta de acum. Unde este Isus acolo e și Împărăția, pentru că e deja în mijlocul nostru: Luca 17,20-21.

Parabola ospățului are sarcina neplăcută de a deconstrui mitul nevredniciei sau vredniciei ca și condiție a mântuirii sau participare în ultimele secvențe eschatologice. Nevrednicia este ontologică, deci nu e nevoie să fie supralicitată de agende ideologice iar vrednicia nu este o virtute câștigată la loterie sau obținută prin investiții sistematică la bursă, și nici ca urmare a unui program auster cu nuanțe dietetice, morale sau rituale. Vrednicia este o atitudine asumată prin acceptarea jerfei lui Hristos. Suntem vrednici pentru că așa ne consideră Dumnezeu. ‘Simul justus et peccator’: în asta a constat geniul și efervescența Reformațiunii – neprihănirea atribuită ca singură condiție a mântuirii.

15 Dec 2012: Iluzia ultimei sanse: 12.Mitul nevredniciei – Sorin Petrof from londonro.org on Vimeo.

Advertisements
Comments
  1. Damarys says:

    La prezentarea anterioara am pus o intrebare – nu doar de dragul discutiei, ci pentru ca e o problema ”fierbinte” pt. mine. Deoarece este posibil ca acea pagina sa nu mai fie deschisa de voi, vreau sa repet aici rugamintea mea de a primi niste raspunsuri (inclusiv de la Sorin Petrof, daca nu se supara 🙂 )

    • Damarys,

      Dilema cu care te confrunți tu nu este singulară. SUnt mulți care sunt frământați de această chestiune. Frământarea sporește însă în momentul în care te concentrezi în mod insistent asupra propriului confort psihologic. De aici pleacă toate dramele existențiale. Cu cât ecartul dintre ideal și realitate este mai mare cu atât disconfortul psihologic este mai intens. Problema spinoasă constă în faptul că pentru a face față acestei situații este necesară o ”mică” modificare de substanță.

      Chiar dacă percepțiile noastre pot fi corecte, iar așteptările foarte mari, cred că este necesar să fim în stare să conviețuim și cu presiunile de ordin psihologic cu care ne confruntăm. NU vei găsi mari reformatori în istoria religioasă, socială sau politică care să fi fost în stări de extaz sufletesc.
      Practic, cei care au reușit să schimbe ceva în sistemul în care au trăit au fost, în general, neînțeleși, respinși și au avut propriile drame existențiale. Altă cale nu există. Și, cu toate acestea, nu au abandonat sistemul. DOar oamenii puternici sunt în stare să rămână și să se lupte cu un sistem ce pare a fi inert…

      Mai există, însă, și nu al doilea factor care trebuie să fie luat în calcul. Acesta este unul mai personal, fiindcă ține de idealismul nostru. Uneori poate țintim prea sus, sistemul având un ritm de schimbare pe care noi l-am dori mai accelerat. Recitesc zilele acestea „Schimbarea la față a României”. Cioran propune ca unică și de succes variantă pentru redresarea „sistemului” național un salt în istorie. Adică o forțare a destinului istoric. După ce a trecut de faza idealismului adolescentin nu s-a mai regăsit în această perspectivă. Probabil, a realizat că schimbările de durată nu se fac în salturi revoluționare, ci prin pași mici, dar consecvenți. Ceea ce face SP se încadrează, din punctul meu de evedere, acestei opțiuni. Însă, pentru aceasta trebuie răbdare și viziune…Important este ca și noi să fim pe același traseu!

      • Damarys,

        Mi-am amintit încă un aspect care este esențial în efortul de rezistență. Am fost provocat de prezentarea de față a lui SP, referitor la percepția noastră despre „vrednicii”. Ți-l prezint printr-un citat de-al lui Pleșu, referitor la parabolele așteptării, dintr-o carte din care am mai citat: „Trebuie să avem în vedere nu o hărnicie difuză, ci capacitatea de a te concentra pe oficiul particular care îți revine, pe lotul tău specific, pe ceea ce ți s-a „delegat” ca sarcină. Poți avea tot soiul de virtuți și tot soiul de „vrednicii”. Dar dacă nu faci lucrul anume pentru care ești chemat, ești pasibil de cea mai severă corecție. Degeaba s-ar îndeletnici „portarul” cu treburile altora: va fi judecat numai pentru performanța care i-a fost cerută”.

        Realitatea este că trăim într-un sistem ce nu are ca preocupare inițială promovarea unei asemenea „vrednicii”. La noi totul este întâmplător, în cel mai pur spirit mioritic. Nu avem oameni potriviți la locul potrivit și nici calități necesare pentru responsabilitățile pe care ni le asumăm. De aici și decalajul mare între ceea ce se vrea și ceea ce se poate!

        Am învățat că sunt responsabil în primul rând față de ceea ce pot eu și trebuie să dezvolt ca „sarcină delegată” de Dumnezeu. Când nu poți progresa într-un anumit loc este de responsabilitatea ta să rezolvi problema. Aceasta nu presupune să abandonezi sistemul, ci să îți găsești locul!

        Personal, am fost nevoit recent să iau o asemenea decizie: să plec într-o altă biserică locală, însă nu din cauza unor conflicte, ci pur și simplu pentru a diminua ecartul între ceea ce știam că pot face și ceea ce eram lăsat să fac! Și atunci am plecat acolo unde am simțit că îmi pot asuma responsabilități potrivit cu așteptările mele. Nu cred că este un sfat util în toate cazurile, însă nici nu sunt un naiv să cred că poți avea succes luptând cu „morile de vânt”. Și pur și simplu realizez că sunt spații în arealul religios unde oamenii sunt blocați! Efectiv, mai mult nu pot!
        Însă, atâta timp cât eu personal devin conștient că Dumnezeu cere mai mult de la mine sunt obligat să îmi ating potențialul! Și în egală măsură să respect ritmul de înaintare al celorlalți… Nu voi părăsi sistemul, dar nici nu voi rămâne într-o relație ineficientă de co-dependență! Fiindcă, totuși, eu voi fi întrebat în cele din urmă ce am făcut cu talantul meu și nu dacă am păzit talanții altora!!!

        Cred că aceasta ar fi în rezumat și concluzia la ceea ce a dorit să transmită SP prin prezentarea de față. Prea suntem demontați și demobilizați prin culpabilizări cultivate în mod cinic, în condițiile în care Dumnezeu cere asumarea responsabilităților potrivit cu destinul personal. De aici provine și sursa de confort psihologic pe care o căutai. Practic, „vrednicia ” de care vorbește Sorin este rezultatul identificării corecte a sensului vieții și nu trecerea prin perturbații succesive de reforme și redeșteptări!

  2. sorinpetrof says:

    Damarys, cred că înțeleg destul de bine dilema prin care treci, tehnic vorbind e chiar o trilemă :), dar am impresia că problema în sine este mult mai nuanțată. Din nefericire, majoritatea adepților ideologiilor (aici mă includ și pe mine, iar adventismul, sociologic vorbind, este tot o ideologie) au fost învățați să gândească maniheist, în formule definitive și radicale. ‘Lupta de clasă’ e o temă recurentă în toate religiile, mai ales în cele seculare, iar adeptul simte nevoia să rezolve urgent tensiunea adoptând fie o poziție marginală, fie una perpendiculară în raport cu sistemul. Există totuși o distincție, pe care, ironic, o facem în dreptul altor denominațiuni dar nu și-n dreptul nostru: ‘stelele’ și ‘sfeșnicele’ nu sunt sinonime (Apoc.1,20) adică ‘îngerul’ și ‘biserica’ sau sistemul și poporul sunt realități diferite. Ispita e de a le suprapune și a le aprecia nediferențiat.

    Isus e cel mai bun exemplu la acest capitol: Și-a dedicat viața slujirii poporului fără să devină obsedat de abaterile sistemului. Chiar slujirea în sine a lui Hristos a fost o declarație de misiune suficient de explicită în raport cu sistemul și poporul. Nu trebuie să mă lupt nici cu morile de vânt dar nici nu trebuie să mă las nivelat de procesul de uniformizare. Deși nu sunt adeptul soluțiilor tehnice, punctuale, mai ales acolo unde nu cunosc foarte bine circumstanțele, cred că o decuplare de la neliniștile denominaționale și o conectare cu aspectele concrete ale interacționării cu aproapele ar fi o soluție generică destul de generoasă, în care ți-a putea particulariza statutul în funcție de conjunctura în care trăiești. Mai ‘concret’, încearcă sfatul lui Isus: “viii cu viii iar morții cu morții”, asta în contextul în care cineva era dornic să finalizeze relația cu autoritatea prin înmormântare!

  3. Damarys, ce părere ai dacă mai mulți „independenți” se adună și formează un grup nou în care să își organizeze credința după norme și ritualuri proaspete?? La urma urmei,. din cele mai multe biserici s-a desprins un grup de reformatori care au format o nouă biserică șamd.
    Circula prin biserici povestea colibei de salvamari care a devenit palat și care a fost părăsit de cei care rămăseseră fideli țelului principal și care au construit la rândul lor o colibă ce a devenit în timp palat…. alții l-au părăsit… istoria se repetă!
    Elitele ne-au indus ideea că noi suntem Ultima Biserică, deci obligatoriu se autoconving că istoria ne ocolește.
    Timpul va decide cine are în final dreptate!
    Pe http://www.adventomania.ro am pus 10 posibile scenarii de reformă. Dar din 10 posibile cred că biserica îl va alege pe cel de-al unsprezecelea: să fie schimbare, primesc, dar să nu se schimbe nimic.
    În concluzie: nu va mai veni timpul să te regăsești în biserică; diferențele de ideologie nu se vor estompa ci se vor accentua. Așa că trebuie să alegi personal cum îți vei trăi viitorul personal

  4. Damarys says:

    Va multumesc tuturor – consider valoroase parerile voastre si voi reflecta asupra lor.

    In timp ce citeam primul comentariu ma gandeam ca eu nu cred in schimbarea sistemului, nici chiar cu pasi mici, ci poate a unor persoane , a unei minoritati din biserica. Apoi am vazut ca Sorin Petrof a subliniat diferenta, desi poate nu chiar in acest sens si Adrian Tudosie a ”profetit” o continuare logica (insa nu-mi fac sperante ca voi prinde eu etapa de construire a unei noi ”colibe” – trebuie sa te nasti intr-o perioada norocoasa)

    Problema este ca poporul se identifica el insusi cu sistemul si cu misiunea acestuia de a-si conserva crezul. Iar interactiunea dintre noi se desfasoara, din pacate, aproape exclusiv pe acest plan. Deci desprinderea de aceste probleme este sabotata, in ce ma priveste, de revenirea saptamanala la adunari al caror scop principal mi se pare a fi spalarea creierului – ma rog, sub denumirea nobila de ”apararea adevarului”. Si culmea – adevarul asta nu suporta nici cea mai firava exprimare a unei idei personale. Si este cel mai bine aparat atunci cand nici nu mai folosim cuvintele noastre, ci vorbim doar cu citate din Spiritul Profetic! Iar cand incepem un alt ”dialog al surzilor”, uit din nou ca mi-am propus sa trec toate astea pe un plan secundar.

    Oricum, mesajul acestei serii – de a ne concentra pe slujirea practica – este extraordinar. Insa il vad deocamdata doar ca pe o rezolvare partiala.

    proatitudine7 – ai gasit o solutie fericita, care nu este insa accesibila in orice zona a tarii.

  5. Damarys says:

    Inca ceva (ca raspuns pt. Sorin Petrof) : abordarea asta radicala mi-a fost sugerata, in parte, de finalitatea majoritatii discutiilor din biserica: avem sau nu argumente solide – asa crede biserica si daca nu esti de acord nu te tine nimeni aici. Iar daca stai aici, schimba-ti parerile sau, in cel mai rau caz, tine-le pentru tine.

  6. Damarys, exact ca tine am pățit și eu. Am fost întrebat odată dacă mă mai regăsesc în această biserică și am răspuns imediat, fără să stau pe gânduri, NU! Următoarea replică a venit naturală plină de satisfacție: ce ce mai vii??
    Nici eu nu am altă biserică în zonă la care să merg, iar din biserica mea nu am mai plecat cu o idee constructivă ce mult timp. Cu frustrări și cu dureri de cap, da!
    Încă mă duc la biserica mea. De ce? Pentru socializare, pentru a mă întâlni cu prietenii și într-o mică măsură pentru a mai planta, dacă se poate, o încurajare pentru unii care încep să simtă la fel ca mine, dar încă nu înțeleg realitatea atât de bine.

    Încă ceva: „coliba” se construiește, deși nu se vede la suprafață. Cunosc deja multe persoane care ar părăsi mâine biserica, dar nu au unde să se ducă. Două lucruri lipsesc, dar când acestea vor deveni realitate vei vedea lucruri mari:
    1. Trebuie ca numărul să mai crească.
    2. Neapărat trebuie să apară un lider natural (sau mai mulți, ceva de genul unui comitet de inițiativă) în jurul căreia să se coalizeze mișcarea.
    Dacă nu ai peste 70 de ani… :-))), cred că vei apuca să vezi fenomenul cu ochii tăi

    • sorinpetrof says:

      Dacă tot ai invocat ilustrația cu colibele, probabil că-ți amintești ce aromă deterministă are povestea: toate colibele sfârșesc în palate. Denominaționalismul n-are alt viitor, decât unul sociologic. Sunt foarte sceptic în privința unei noi colibe… Aș putea ‘profetiza’ încă de pe-acum, eșecul.

      • Sunt de acord. Dar dacă prind și câțiva ani de activitate adevărată până când noua structură ajunge în faza de decădere, tot e ceva. De regulă această tranziție de la colibă la palat durează ceva timp. Și eu sunt sceptic în ceea ce privește succesul unei noi grupări, mai ales pentru că există o diversitate prea mare de nemulțumiți și e greu să găsești o umbrelă care să-i satisfacă pe toți.
        Chiar nu știu ce altceva s-ar mai putea inventa ca să funcționeze…! Vreo idee??

  7. Damarys și toți ceilalți interesați,

    Fără să abuzez de citate, doresc să mai ofer unul care poate explica un fenomen care generează un efect de carusel în viața multor candidați la Împărăția cerurilor: CODEPENDENȚA. Sumarizând, fenomenul ar putea fi descris pe scurt în genul: Biserica are nevoie de indivizi dependenți, iar indivizii au nevoie să fie dependenți de Biserică. Ecuația aceasta este deja tradiționalistă, însă cu efecte devastatoare. Fără a minimaliza rolul implicării în viața unei instituții religioase, nu pot să nu constat că excesul de dependență este dăunător sănătății! Practic, codependența este cea care menține indivizii într-o stare de sclavie latentă, iar biserica într-o adormire frenetică!
    Formula succesului în cheie biblică este, totuși, alta: „Ti s-a aratat, omule, ce este bine, si ce alta cere Domnul de la tine decat sa faci dreptate, sa iubesti mila, si sa umbli smerit cu Dumnezeul tau?” Mica 6-6:8

    Schimbarea de perspectivă este esențială pentru înțelegerea rolului pe care trebuie să îl jucăm fiecare în mod individual. „Dumnezeu nu a cerut nimănui să fie eroul Bisericii, nici măcar al familiei. Dumnezeu nu ne-a chemat să salvăm oameni care nu doresc să fie salvați. Nici nu este treaba noastră să îi facem fericiți pe toți.Deși ne simțim în siguranță când e nevoie de noi sau ne simțim virtuoși când credem că putem modela vieți, totuși acest efort izvorăște din simțul confuz al identității noastre.” (George Uba, despre codependență)

    Îmi permit să îl provoc pe Sorin să abordeze acest subiect într-o viitoare expunere. Cred că ar putea redresa multe vieți zbuciumate de nesiguranță și frustrare.

    Am experimentat personal ce înseamnă să îți crească aripi. Iar sursa eliberării nu vine din faptul că am schimbat o biserică cu alta, ci din echilibru pe care l-am adus în percepțiile și deciziile mele. Am început să mă concentrez pe ceea ce pot face cât mai bine nu numai în viața bisericii (lucrez în două ONG-uri, nici unul dintre ele nu este conectat la biserică). Surprinzător, însă am mai multe satisfacții din implicările mele externe, decât cele din interiorul bisericii. Nu vă iluzionați, nu vor fi prea mulți cei care să vă aprecieze schimbarea de macaz!!! Și, cu toate acestea, trebuie să o faceți… În caz contrar, nu vă rămâne decât aceeași alternativă ca până acum: CARUSELUL.

    • adrian says:

      Suntem nevrednici, singura noastra sansa fiind renasterea. Ce e insa aceasta renastere, cum o putem depista, verifica, circumscrie? E de sus, ori tine de o anumita repetitivitate? In greaca koine, termenul poate fi exprimat in ambele variante, atat nastere de sus, cat si nastere din nou. Mai dificil de lamurit, e lipsa dublei conotatii in aramaica vorbita atunci. As fi interesat de o dezbatere pe aceasta tema. Sper ca nu am deviat prea mult de la subiectul discutiei. As fi onorat daca domnul Sorin Petrof ar participa la o asemenea posibila dezbatere.

  8. @adrian,
    Iată cum văd eu renașterea!
    Conform explicațiilor de pe blog, prin jertfa lui Isus am depășit stadiul de nevrednici. Deci am devenit vrednici de a sta la masă cu Dumnezeu, adică după explicația oferită de Sorin despre invitația la ospăț, am căpătat dreptul de a mânca pâinea cu Dumnezeu,deci dreptul de a avea o relație cu El!! Ei bine, asta nu înseamnă deja că moștenim cerul, cum mulți ar dori să creadă!

    Nu, având acum dreptul la relație, cine dorește poate (și trebuie) să îl accepte pe Isus (Dumnezeu, Duhul Sfânt… nu știu) ca ÎNVĂȚĂTOR! Ce înseamnă asta?

    Am găsit într-o carte un termen englezesc netradus care mi-a plăcut: life coach. În românește cred că s-ar potrivi cuvântul mentor, dacă nu, rămâneți cu ideea de antrenor pentru viață. Ce făcea acel life coach? Își alegea unul sau mai mulți oameni cu anumite probleme nerezolvate și care erau dornici să-și schimba viața – dar nu știau cum – și îi instruia, folosind ca metode lecții de viață, cărți,seminarii, etc. Rezultatele erau remarcabile!

    Ce înseamnă acest model pentru un creștin? O rugă simplă, dar luată în serios: „Doamne, fii pentru mine un life coach și condu-mă pe drumul nașterii din nou!”

    Deci, renașterea nu e ceva de făcut de unul singur, ci numai cu Dumnezeu la cârma vieții tale!
    Dar trecerea prin acest proces (care nu este ușor, nici scurt, chiar dureros adesea!) până la capăt duce către cer!

  9. adrian says:

    Daca renasterea e un mister in sensul ca nu o putem explica, ea totusi nu are nimic in comun cu gestul magic instantaneu, abracadabrant. E proces in continua desfasurare si nu fapt incremenit in timp, de la care s-ar revendica ulterior o traire pios-virtuoasa.

  10. Mister_Q says:

    Sorin,

    Inteleg demersul tau de eliminare a fricii fara rost cat timp Dumnezeu cheama pe fiecare care doreste sa vina. In acelasi timp nu inteleg de ce omiti elementele capitale ale tablourilor folosite de tine in prezentare.

    1. Daca vorbim de potenta si inca despre cea spirituala nu noi suntem cei care ne numim singuri nevrednici ci am fost numiti chiar de Hristos/Dumnezeu. Ai citat ce mesajul Martorului Credincios catre ingerul bisericii catre Laodiceea prin urmare dupa ce omul citeste se poate simti vrednic in vreun fel? E adevarat ca mesajul este adresat elitei insa sper ca nu vrei sa spui ca in timp ce elita e nenorocita, saraca, oarba si goala – poporul e de fapt neprihanit.

    2. Ma bucur ca inca un pastor, recunoaste ca programul asta de fapte care sa produca kile/Ha de sfintenie nu a produs inca nimic bun, poate cel mult etichete si bagatelizare si din interior si din exterior. Programe sistematice de fapte un fel de lagare de concentrare din care iesi sfant au fost …camioane. Nici un rezultat totusi. Revin la ce am spus in prima fraza din acest mesaj, tablourile contin si alte lucruri despre care nu vad sa fi zis ceva – poate in prezentare – nu am apucat sa ascult tot.

    a. Fie ca vorbim despre parabola nuntii de imparat sau de Isaia avem un element comun magistral. Dumnezeu stie deja ca nu suntem vrednici si prin urmare toti primesc invitatia – si prietenii si chiar necunoscutii. Dar la nunta asta ni se specifica faptul ca exista o haina de nunta primita de invitati la intrare. Ba mai mult dintre cei care au acceptat invitata ni se spune ca unul (care in parabola e reprezentatul unei categorii de oameni in opinia mea)a vrut sa intre fara haina de nunta si a fost imediat reperat si scos afara fara drept de apel si a 20-a sansa. Asta chiar nu inseamna nimic?

    b. Acelasi elemente simbolice si in mesajul Martorului credincios: esti nevrednic, stiu, dar uite solutia: aur, alifie si haine.

    3. Ironizarea mesajelor scrise de EGW care transmit ideea de o neprihanire si sfintire reala nu ajuta la nimic. Faptul ca programele si sistemele de fapte au dat gres e trist insa si mai trist este ca anii trec si realitatea este ca inca suntem aici punand umarul la vindecarea ajutarea aproapelui pentru ca asta e singurul lucru care cat de cat mai face sens. Realitatea crunta este ca anii trec si generatie dupa generatie intra in morminte si a doua venire ramane la fel de “curand” – lucru pe care nimeni nu il mai crede in realitate.

    Chiar daca EGW nu mai e atat de populara in zilele noastre recomand recitirea textelor din Apocalipsa care prezinta acea generatie de oameni despre care ni se spune ca sunt “fara vina”. Nu, nu sunt declarati fara vina ci ei “sunt fara vina” pentru ca au acceptat acea haina de nunta, sau au cumparat ce oferea Martorul Credincios.

    Bineinteles toate acestea si altele par ireale si nu mai intereseaza pe nimeni. Ramane o relatie cu Hristos – aceeas despre care ni se spune din copilarie si care azi e – maine nu e. Teologii evenghelici cu renume au inceput si ei sa observe acest lucru si au propus o solutie mai practica – disciplinele spirituale.

  11. mihaibala says:

    Damarys,
    Respect pentru curajul de a mentiona dilema si pentru modul in care e formulata! E exact lucrul cu care ma confrunt si eu si alti cunoscuti.
    In ultima vreme se apeleaza tot mai mult la argumente ex cathedra, iar dialogul lipseste aproape complet.
    Nu stiu daca e cazul si in alte parti, dar in bisericile in care am fost eu in ultima vreme, scoala de sabat s-a facut exclusiv de la amvon. Probabil organizatorii au simtit ca este vorba despre subiecte dificile si au dorit sa faca un fel de catehizare a membrilor. Asa se face ca am asistat la talk show-uri delirante despre natura mistica a spalarii picioarelor ca act sacramental, descrierea in cele mai mici detalii ale fazelor celor 3 judecati divine si nu in ultimul rand scenarii gen Hollywood ale Apocalipsei. Ni s-a aratat “adevaratul” motiv din spatele crizei economice – faptul ca toti catolicii si-au retras banii din banci; ni s-a reamintit rolul Americii in profetie, al lojilor masonice si al protestantismului apostaziat.Totul e o conspiratie impotriva noastra – de la legile pro-gay, precursoare ale legii duminicale, pana la falsele alarme apocaliptice, care banalizeaza mesajul nostru. Scenariul eschatologic oficial a fost demult batut in cuie si canonizat prin publicarea Tragediei, si nimeni nu pare dispus sa participe la un dialog onest sau sa admita ca exista lucruri necunoscute in interpretarea Bibliei.

    Din cate observ, o anumita polarizare exista totusi in biserica; exista oameni care isi folosesc ratiunea si au curajul sa aiba un sistem de convingeri deschis investigatiei, si exista o categorie care deja are tot adevarul si se rezuma la a-l apara. Intre cele doua grupuri nu vad nicio posibilitate de consens, intrucat modul in care inteleg inspiratia este diferit. Primii pun pret pe investigatia istorico-critica, pe stiinta si pe logica, ceilalti pun pret exclusiv pe marturii si pe viziunile profetului, pe care il considera inerant si infailibil. Asadar, ce e de facut? N-am idee… In orice caz, linistea si conformismul fortat nu sunt o solutie.

    • Excelent ultimul paragraf, ai definit magistral situația din biserici. Așa cum societatea se polarizează la fel se întâmplă și în biserică. Eu văd în această acțiune separatoare o veste bună… laptele călduț se separă în unt și zer. Deocamdată „untul” e format din granule care plutesc singuratice în zer, dar treptat aceste grăunțe valoroase se vor coagula și vor forma „o bucată de unt” care nu va mai putea fi ignorată!

  12. adrian says:

    Acceptarea de a iesi din gaoacea sigurantei somnolente, e intr-adevar o provocare a momentului. Presupunand ca aceasta provocare nu va ramane una de moment, ar mai fi de reflectat asupra conditiei aventurierului spiritual. Va purta el oare, amprenta cavalerului tristei figuri, ori cea a exploratorului Columb? Desigur prototipurile abunda; am in minte insa cu precadere, unul anume…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s