15. Reînvierea tătucului

Posted: January 19, 2013 in Rezumate

Parabola fiului risipitor reprezintă un prilej inedit pentru teologii islamici în a evidenția abaterea Creștinismului de la mesajul originar al lui Isus. În varianta musulmană, parabola ar trebui să fie interpretată în felul următor: Tatăl, fără discuție, îL reprezintă pe Dumnezeu în timp de fiul cel mic, întreaga omenire. Fiul pleacă de acasă, se afundă în necazuri dar în final se hotărește să se întoarcă. Tatăl îl primește cu bucurie, demonstrând milă și compasiune. Nu există cruce, întrupare, fiu de Dumnezeu, mântuire, moarte, jertfă, înviere, mijlocire, șamd. Fiul n-are nevoie de ajutor pentru a se întoarce acasă. Rezultatul este evident: Isus, ca bun musulman, a anticipat prin parabola fiului risipitor teologia islamică. Islamul, fără cruce și fără mântuitor, deține adevăratul mesaj al profetului Isus.

Esența provocării nu constă în existența sau inexistența soteriologiei mesajului ci în natura identitătiții lui Dumnezeu. Care este imaginea lui Dumnezeu în majoritatea sintezelor religioase? Islamul este o religie ascendentă și militantă care reușește să-și câștige adepții dintr-o diversitate de pături sociale și religioase. Există musulmani proveniți și din adventism, comunism sau socialism, practic din orice ramură politică sau religioasă (vezi serialul TV, “Homeland” despre convertirea de bună voie). Care e secretul? Un scop, o cauză și o perspectivă pentru care merită să trăiești, eventual chiar și să mori? Nu dimensiunea practică este punctul central ci confortul psihologic oferit de o concepție specifică despre viață și lume. Tandemul confort psihologic/simplitate practică transformă Islamul într-o ideologie globalizată redutabilă. Care este explicația?

Noua configurație geopolitică după sfârșitul războiului rece a proiectat lumea într-o instabilitate acută. America s-a trezit peste noapte singura superputere mondială ce trebuia să gestioneze de una singură complicatele probleme ale lumii. Exportul de democrație a devenit noua politică externă, liderii americani sperând ca prin implementarea acestor principii, lumea să ajungă la maturitate. Lumea însă s-a trezit copleșită de multe probleme, conflicte, crize, cataclisme, provocări și riscuri. Așa că oamenii au devenit alergici la diversitate, complexitate, democrație și capitalism preferând soluția unei existențe mai simple, guvernată de idei puține și definitive. O narațiune maniheistă care să ofere certitudini, stabilitate și ordine. Un transfer de responsabilitate de la nivelul personal spre unul central. Se caută o figură paternalistă care să ofere acestă perspectivă, să-și asume responsabilitatea și să garanteze un climat al siguranței și păcii.

Astfel se revine la vechea paradigmă în care divinitatea și religia vot trebui reintegrate în societate astfel ca dihotomismul sacru/profan să fie abolit. E nevoie de o explicație metafizică a mersului lumii: nu există întâmplare, coincidență, accident sau cotidian ci doar axiome, certitudini, alb și negru, Dumnezeu sau Diavolul. O lume unipolară, bicoloră, previzibilă, centralizată și planificată. Comunismul este regretat tocmai pentru că oferea aceste certitudini; democrația este oricum, numai previzibilă și stabilă nu e. Masele vor începe să se distanțeze de valorile democratice; se vor sătura de atâta libertate, diversitate și pluralitate. Nu mai vor să-și asume responsabilități; preferă să fie conduși, supuși, destinați. Vor prefera să renunțe la anumite libertăți în schimbul garantării ordinii. Lumea se va întoarce în lumea maniheistă și predictibilă a Evului Mediu. Profeția prezintă o lume a sfârșitului în care democrația lipsește și unde toate deciziile se vor implementa în numele lui Dumnezeu care va fi perceput ca noul tătuc, singurul care poate asigura ordinea și stabilitatea.

Tragedia japoneză în urma seismului din 2011 a fost explicată de creștini fundamentaliști ca fiind o acțiune divină pentru avertizarea tuturor ateilor. Dincolo de latura “misionară” a acestui presupus gest divin există și o latură relațională. Un cutremur natural este banal și fără sens însă unul de origine supranaturală are alte conotații: Cineva acolo sus te troznește!

Sindromul tătucului: preferi imaginea abuzivă, dictatorilă, chiar criminală a liderului, atâta vreme cât acesta poate furniza stabilitate, sens și echilibru în cantități constante și suficiente. Se pleacă de la premisa că scopul este net superior mijloacelor; n-are importanță comportamentul câtă vreme se asigură comfortul psihologic. Cineva trebuie să fie la cârmă, să-și asume responsabilitatea și să garanteze siguranța echipajului. Dacă este gentleman sau pirat e doar o problemă de semantică! Anticii sacrificau fără probleme caracterul în favoarea reputației. Ceea ce conta cu adevărat era capacitatea zeului de a furniza produse care să confere certitudini supușilor. Nostalgia după personajele odioase ale istoriei, Hitler, Stalin, Ceaușescu este reală și nu regizată. N-are importanță ideologia, mecanismele politice și experiementele sociale dacă liderul suprem îți oferă protecție…

Masele n-au probleme cu imaginea de tătuc a lui Dumnezeu, atâta vreme cât li se asigură o explicație simplă și consecventă a vieții. Un Dumnezeu ce guvernează atotputernic și inflexibil întreaga existență și care-și asumă toată responsabilitate este soluția preferată de mulți; ar fi repede introdus în ecuația religioasă și politică a lumii. Oamenii vor dori să-L pună împărat pe un astfel de Dumnezeu; sigura problemă e că El declină constant oferta. Însă Dumnezeu vorbește și japoneza și nu are nevoie de sunetele amorfe și teribile ale cataclismelor pentru a se exprima sau  a-și implementa deciziile. Dumnezeu nu are profilul tătucului, de aceea preferă anonimatul. În asta constă secretul Islamului: furnizeză imaginea unui Dumnezeu-Tătuc, care oferă stabilitate, echilibru și ordine, chiar dacă pentru asta trebuie să suspende libertatea individuală și alegerea personală. Supunerea este esența iar dinamica acestei religii este un fel de barometru pentru măsurarea așteptărilor maselor.

Poate nu întâmplător, fundamentalismul evanghelic american promovează aceeași imagine. Cu diferențele teologice de rigoare și cu o retorică aparent democrată, creștinii preferă imaginea unui Dumnezeu despot care ar putea reface starea națiunii dacă indivizii ar fi dispuși să renunțe la anumite libertăți și capricii. Modelul invocat este cel al teocrației VT unde într-o lume maniheistă, totul era reglementat de decrete și decizii divine și implementat de liderii aleși de Dumnezeu. Într-o asemenea lume, uniformismul, conformismul și fatalismul sunt valorile supreme și imuabile. Individul există doar ca parte a întregului, niciodată ca atom separat. Libertatea individuală este relativă și secundară; ceea ce contează este binele colectiv și stabilitatea sistemului. Opinia separată, judecata personală, originalitatea și analiza critică sunt capricii periculoase. Creștinismul n-a reușit să promoveze o imagine mai pozitivă despre Dumnezeu ci s-a cantonat în vechea paradigmă.

Pare că Dumnezeu are o problemă de imagine în această lume. Noi dobândim o anume imagine despre Dumnezeu dar imaginea a fost deformată prin interacțiunea cu religia, educația, familia, cultura și experiența. Acestea sunt veritabile filtre care oferă o anume viziune despre Dumnezeu. De fapt, noi nici nu-L putem percem direct pe Dumnezeu; ceea ce percepem noi este o anume imagine rezultată prin prisma filtrului deformant al imaginarului. Și ca orice imagine, face parte simultan din real și ficțiune. Astfel Dummezeu este supus unei operații de simplificare și și amplificare, atingând la limită, caricatura sau simbolul. Afirmația “trebuie să ne revizuim concepția despre Dumnezeu” devine o banalitate atâta vreme cât nu se precizează pe ce bază și cu ce unelte ar trebui realizată o asemenea transformare. Noi depindem de modele sociale și culturale mai mult decât ne placem să credem. Imaginea adventistă despre Dumnezeu s-a format în secolul 19; de atunci nu s-a revizuit nici un milimetru sau pixel din această imagine.

Experința unei belgiene care a reușit performanța de a parcurge 90 mile cu ajutorul a 900, este mai mult decât instructivă. Nu poți da vina pe GPS atunci când traversezi câteva țări străine, iar în loc să ajungi la Bruxelles, te trezești după două zile la Zagreb! Da, navigația dă erori, dar noi ce scuze avem? Nu putem da vina la sfârșit pe mentalități fără să acționăm cumva. Dumnezeu n-are o problemă de imagine; noi avem filtre deformante și a sosit timpul să le abandonăm.

18 Jan 2013: Iluzia ultimei sanse: 15. Reinvierea tatucului – Sorin Petrof from londonro.org on Vimeo.

Advertisements
Comments
  1. Damarys says:

    EGW comenteaza astfel intamplarea cu copiii mancati de ursi la porunca lui Elisei:
    ”Judecata teribilă care a urmat a fost de la Dumnezeu.(..)Dacă Elisei ar fi îngăduit ca batjocura să treacă neobservată, el ar fi fost mai departe batjocorit şi înjosit de gloată, iar misiunea lui de a îndruma şi de a salva, într-o vreme de mare primejdie naţională, ar fi fost zădărnicită. Această singură manifestare de severitate teribilă a fost suficientă să impună respect faţă de el pentru întreaga viaţă. Timp de încă cincizeci de ani, el a intrat şi a ieşit pe poarta Betelului, încoace şi încolo prin ţară, din cetate în cetate, trecând prin mulţimi de tineri, grosolani şi desfrânaţi, dar nici unul nu şi-a mai bătut joc de el şi nici n-a vorbit cu uşurătate despre calitatea lui de profet al Celui Prea Înalt.” (PR 214)
    Explicaţii similare sunt date şi la întâmplarea cu Uza, la nimicirea popoarelor care şi-au ”umplut paharul” răutăţii etc.

    Întrebarea mea: a jucat Dumnezeu rolul ”tătucului” în perioada Vechiului Testament sau această interpretare este greşită? (sau există nişte nuanţe pe care nu le sesizez eu? – ca să fie tot o ”trilemă” 🙂 )

  2. sorinpetrof says:

    Dacă a jucat sau nu acest rol nu e doar o chestiune de semantică ci mai ales de teologie. Dar că Dumnezeu a fost perceput ca tătuc și că asta reprezenta o inevitabilitate culturală, cred că nu mai poate fi disputată. Dacă citim cu atenție VT putem observa o “evoluție” a manierei în care Dumnezeu se raportează la indivizi: de la Dumnezeul răzbunător a lui Iosua la Cel care respectă libertatea de alegere a poporului din vremea lui Ieremia. E chestiune de percepție nu de esență. Dumnezeu este același iar Hristos e Cel care L-a reflectat perfect. Sunt de acord că nu există o explicație satisfăcătoare în privința episoadelor radicale din VT însă dacă Dumnezeu acționează în acest fel atunci nu e decât o versiune îmbunătățită a lui Zeus. După cum grecii își proiectau toate virtuțiile și defectele asupra zeităților lor, cred că și imaginea lui Dumnezeu din VT reflectă ceva din temerile și așteptările evreilor.

  3. Damarys says:

    Da, pot sa îmi imaginez foarte uşor că evreii au avut această imagine despre Dumnezeu, corespunzătoare nivelului lor de maturitate, ca popor. Dar cum trebuie să Îl percepem noi? Mentalitatea extrem de fundamentalistă din biserica mea mă constrânge, într-un fel, să preiau aceeaşi imagine, pentru că este considerat inacceptabil să respingi explicaţiile EGW. Sigur, nu voi da toată vina pe ”sistemul de navigaţie”, însă e greu să schimbi traseul pe care ai mers toată viaţa. Iar în acest caz cred că trebuie acceptat că nu doar scrierile EGW, ci şi Biblia sugerează uneori explicaţii care sunt doar produsul înţelegerii limitate a omului.

  4. spartan says:

    Damarys,
    Eu am început de ceva timp să mă raportez la Dumnezeu ca la un tată. Dar nu mă refer la acea relație fiu – tată în care fiul este doar un copil, ci la situația în care fiul deja adult alege să păstreze o relație deosebită cu tatăl său, deși ar putea să facă altfel. Am încercat în timp să verific valabilitatea acestei maniere de raportare la Dumnezeu și pentru mine această paradigmă este funcțională și cred că răspunde și la nevoile mele și la dorințele lui Dumnezeu.

    Omul , chiar și ca scriitor al Bibliei, a fost puternic influențat de mediul cultural în care a trăit. Acest fapt e valabil și pentru EGW, așa că lasă-o mai moale cu ideea bisericii că Biblia este insuflată 100% de Duhul Sfânt. Modul în care Dumnezeu a „vorbit” profeților e departe de ideea de comunicare verbală; Biblia a fost scrisă de oameni, nu de Dumnezeu personal! Iar când a fost scrisă, a fost dată pe măsura înțelegerii acelor oameni cărora profetul le-a transmis mesajul.

    • adrian says:

      Preluarea necritica a textelor VT, perpetueaza mentalitati depasite, reflectate in relatarile unor oameni limitati de cutumele vremii in care au trait.

  5. Damarys says:

    Spartan, mi se pare de bun-simţ acest raţionament, deşi contrazice un mit aflat la mare cinste în lumea creştină.

    Acceptând faptul că percepţia despre Dumnezeu este eronată, mă duc cu gândul mai departe – ce anume trebuie îndepărtat şi ce nu? Adică. scoatem din această imagine despotismul, mijloacele inadecvate, guvernarea ”în forţă”, colectivismul, uniformizarea, îngrădirea libertăţii. Rămâne însă faptul că Dumnezeu este la cârmă, că are nişte planuri şi conduce evenimentele spre realizarea acestora?

    Pe de altă parte, la nivel individual, mesajul creştinismului este că supunerea, predarea, renunţarea la voinţa ta pentru voinţa Lui (”răstignirea eului”) trebuie să caracterizeze relaţia dintre om şi Dumnezeu iar în schimb omul are certitudinea că evenimentele se vor desfăşura, în final, spre binele lui. Deci, până la urmă, acest mecanism nu este valabil la nivel colectiv dar este valabil la nivel individual?

    • spartan says:

      1. Ce să scoatem? În primul rând să scoatem la lumină ceea ce este mai bun în noi, adică să ne dezvoltăm o gândire critică, să fim cu mintea deschisă și pregătiți să primim lecții noi! Iar când vom dori cu adevărat să știm ce să scoatem din descrierile antice despre Dumnezeu, o să știm. Atunci, nu înainte. Mă gândesc cumva că Dumnezeu a lăsat atâtea enigme tocmai pentru a ne stârni rațiunea, pentru a ne provoca să gândim!

      2. Dumnezeu are un plan: să construiască o nouă eră mai bună ca asta, populată cu ceea ce a dat mai bun specia umană până acum. Celelalte planuri sunt subordonate acestui „master-plan”

      3. Spui așa: „Pe de altă parte, la nivel individual, mesajul creştinismului este că supunerea, predarea, renunţarea la voinţa ta pentru voinţa Lui (”răstignirea eului”) trebuie să caracterizeze relaţia dintre om şi Dumnezeu…”. F A L S !!!
      Gândește-te că ești părinte (dacă nu ești). Ce ai vrea de la copilul tău? subordonare, lipsă de inițiativă, lipsă de curaj în a face alegeri, absența oricăror căutări personale sau ca el să se dezvolte armonios, să gândească, să învețe să facă alegeri bune, să își găsească menirea în viață? Asta cred că vrea Dumnezeu de la noi: să ne dezvoltăm la maxim potențialul (talanții), profesional, social și moral!

      • Damarys says:

        Eu aşa am auzit acest mesaj – prezentat în ambalaj muzical, poetic, omiletic…argumentat biblic, însă mereu acelaşi: ”Voia Ta, nu voia mea”. Problemele concrete ar fi cum să identifici această ”voie” şi cum să reuşeşti să te menţii supus sau ”predat”.
        Dacă este adevărat sau fals mi-e greu să decid. Poate este unilateral, trebuie echilibrat.

  6. Sorin,

    Dacă aș încerca o metamorfozare a ciobanului mioritic ar trebui să spun că „de 3 zile-ncoace, „gândul” nu-mi dă pace”!
    Subiectul pe care l-ai prezentat nu doar că este incitant, însă îmi dezintegrează confortul psihologic pe care mi-l fortificasem pentru vecie. Nu mă macină „trilemele” ci doar o banală dilemă. De câțiva ani navighez în direcția pe care ai trasat-o acum, însă am încercat să neg evidențele pentru a nu intra în „curbă periculoasă”. Ideea că Dumnezeu (în varianta sa vechitestamentară) poate fi doar o proiecție a unor așteptări de natură umană ale evreilor aflați în dialog cu Cerul pe cât este de logică pe atât este de bulversantă. Fiindcă toată construcția „dată sfinților odată pentru totdeauna se clatină”!
    Mă întreb de ce Dumnezeu a „riscat” expunându-se acestor percepții cât se poate de limitate? Putea anticipa că acestea vor dăinui secole și după revelația hristică. Nici EGW nu s-ar zice că ar fi avut mai mult succes în a percepe nuanțele pe care le-ai adus în discuție. De ce Dumnezeu și-a lăsat imaginea „manevrată” în forme și strategii prin interemediul cărora fundamentaliștii să dețină monopolul adevărului absolut?

    Spui că imaginea adventistă despre Dumnezeu s-a format în secolul 19 iar de atunci nu s-a revizuit nici un milimetru sau pixel din această imagine. Corect! Însă, nici măcar nu s-a încercat… Din contră, s-a abuzat de citate „inspirate” pentru ca orice tentativă de acest gen să fie descurajată. Percepțiile lui EGW au rămas tabu. Și atunci, întrebarea mea rămâne cramponată în universul dilemelor: de ce Dumnezeu a intrat într-un joc al imaginii, acceptând să „pozeze” în tiran? Dacă evenimentele vechi-testamentare se încadrează în această percepție (evident cu nuanțele pe care au mai încercat unii profeți să le aducă, fie și de dragul echilibrului) mai târziu puritanii au inserat în lumea protestantă o imagine monarhică a lui Dumnezeu, pe linia tradițional iudaică. M-as fi așteptat ca adventismul să iasă din acest circuit închis, însă EGW, chiar dacă pune un accent insistent pe grația divină, marchează cu tușe puternice momentele violente de intervenție divină. Fără nici o nuanță…Și dacă ea este ultimul profet (sic!) de ce Dumnezeu nu a corectat aceste așteptări uneori naive, alteori ciudate???

  7. sorinpetrof says:

    Florin,

    EGW are totuși niște nuanțe, atunci când prezintă principul cauzei și efectului ca mecanism al pedepsei, încercând cumva să-l exonereze pe Dumnezeu însă nu este consecventă și nu merge cu raționamentul până la capăt. Așa că atât fundamentaliștii cât și “umaniștii” găsesc în scrierile ei argumente partizane. Eu cred că problema e foarte complexă. Așa cum am spus, chestiunea cu Dumnezeu care “pozează” sau “joacă” într-o anume ipostază, nu e doar de semantică, deși dacă citim textul având în minte o altă morfologie a narațiunii, ajungem la rezultate foarte satisfătoare dar nu suficient de… Dumnezeu nu poate face abstracție de cultura vremii și e dispus să se “încarce” de semnificații chiar străine de caracterul Său pentru a putea comunica cu receptorii.

    În cel mai pur sens comunicațional, avem următoarele elemente: emițătorul (Dumnezeu) transmite un anumit mesaj (secvență de semne verbale sau non-verbale) unui receptor (omul), într-un context (pe care emițătorul nu doar că-l respectă dar îl și selectează), folosind un anumit cod (utilizarea unor semne comune emițătorului și receptorului) și un anumit canal (stabilirea unui contact între cei doi, verbal sau non-verbal). În tot acest proces apar inevitabil blocaje de comunicare datorită receptorului care are o percepție diferită de cea a emițătorului.

    Când noi citim episoadele radicale ale VT ele reprezintă adevărate bariere de comunicare, pe care fie le respingem automat, fie le acceptăm la pachet cu restul mesajului. Culmea e că anticii nu aveau aceste dileme; pentru ei aceste episoade nu doar că nu reprezentau bariere de cumunicare ci reflectau chiar codul comunicării în sine. Fără asememenea “ingrediente”, ipostaza unui Dumnezeu pacifist și non-violent era expresia slăbiciunii și eșecului uman, deci de neconceput pentru un antic.

    Adevărata problemă este însă alta: dacă Dumnezeu chiar a acționat așa cum a fost reprezentat, tot de dragul comunicării sau a condescendenței divine. Mai concret, a ars Sodoma ca să priceapă Ninive sau Samaria? Sau a poruncit uciderea cu pietre a nefericitului călcător de Sabat? Șamd. Poziția mea este mai radicală, în sensul că dacă Dumnezeu, chiar pentru scopuri pedagogice, a îmbrăcat haina de dictator, poate ocupa un loc de onoare în pantheon dar nu cred că merită nici cea mai modestă considerație din partea mea. Pentru mine acest Dumnezeu nu există. Recunosc, nu am răspunsuri satisfăcătoare la exegeza acelor pasaje dar prefer lipsa explicației decât una compromițătoare.

  8. Damarys says:

    Apreciez sinceritatea.

    Ce crezi despre explicaţia lui Dwight Nelson că Dumnezeu a lăsat să i se atribuie acţiunile diavolului pentru a preveni o eventuală închinare la acesta, în stilul altor popoare?

  9. sorinpetrof says:

    Adică fiecare cu tătucul lui, doar că al nostru e mai mare și mai sfânt… Idea lui Nelson mi se pare atât puerilă dar mai ales insultătoare la adresa lui Dumnezeu. Ceva în genul, dacă tot vreți să vă închinați la diavol, uitați aici o versiune kosher! Se supralicitează chestiunea asta cu irezistibilitatea Diavolului în Iudaismul primitiv. În VT Satan este menționat explicit în doar trei episoade: Iov 1&2, 1Cronici 21,1 și Zaharia 3, în rest tăcere totală. Iar asta din două motive: 1. atât binele cât și răul au o singură origine, adică Dumnezeu (vezi concepția lui Iov care era caracteristică tuturor anticilor) și 2. Satan era perceput de evrei ca un personaj din anturajul lui Dumnezeu care avea roul ingrat de acuzator sau procuror, cum am zice astăzi.

    El nu era oponentul lui Dumnezeu ci un slujitor pe care-l Dumnezeu îl folosea în ceva “dirty business”. Așa că evreii nu erau în pericol să se închine la Satan ci mai degrabă la alte zeități cu care Dumnezeu se afla mai mereu în relație de rivalitate. Evrei erau mai degrabă henoteiști decât monoteiști, în sensul că deși se închinau la un singur Dumnezeu acceptau și existența altor zeități; Yahveh era perceput ca zeul suprem, șeful tuturor zeilor iar evreii trebuiau să se închine doar la El. De abia în NT Satan capătă un alt rol, de opozant direct a lui Dumnezeu, de aici și viizunea maniheistă asupra lumii.

  10. În cartea „Mesagerul Domnului” H. Douglas susține că mai ales după celebra conferință din 1919 s-a preferat unitatea bisericii în detrimentul unei opțiuni foarte clare în vederea inspirației dinamice. Cu siguranță varianta inspirației verbale se potrivea mai exact percepțiilor despre Dumnezeu ca monarh autoritar. Cred, însă, că a existat o opoziție și față de inspirația dinamică ca fiind generatoare de efecte periculoase ce te împing pe un drum fără întoarcere. Între cele două alternative a fost preferată cea care expunea cel mai puțin „credinciosul de rând” disconfortului psihic și dezintegrării credinței. Până la un anumit punct pot înțelege această precauție, însă pe termen lung ne-a dus nu în prăpastia de care s-a încercat să fim îndepărtați, ci pe un drum înfundat la capătul căruia nu putea exista decât enclavizarea.

    Înțeleg și din răspunsurile pe care le-ai oferit că nu putem aspira la toate răspunsurile. Acest fapt mă determină să cred că există un pericol în încercarea de a reconfigura imaginea lui Dumnezeu din sumedenia de episoade biblice în care apare în ipostaze diferite, multe dintre ele chiar ciudate. Dificultatea unui asemenea demers constă și în faptul că provoacă mai multe întrebări decât răspunsuri, mai multe frământări decât certitudini. Desigur există și varianta unui rigid „Așa zice Domnul!” care te poate elibera de prea consistente și obositoare dileme…

    Ceea ce mă frământă pe mine este de unde știm unde să ne oprim? Cum putem împleti în mod armonios autoritatea Scripturii cu dorința legitimă de a căuta dincolo de răspunsurile sterile? Cum putem ieși din mecanismul unei percepții autoritariste despre Dumnezeu fără a exista riscul unei ipostaze prea diluate? Cum putem „investiga” adevărata față a lui Dumnezeu așa cum reiese din atributele pe care a fost obligat să le „etaleze” în VT datorită limitelor culturale a celor cărora le era adresată revelația, însă fără a intra pe un teritoriu cu prea mult explozibil?

    Este o adevărată artă a echilibristicii teologice să rămâi pe sârmă. Mulți sunt conștienți că s-ar putea ca jos să nu îi aștepte nici o plasă de siguranță și atunci preferă poziția mai comodă a ignorantului credincios. Liniștit și așteptător! Cu cât ai mai puține întrebări cu atât ești mai sigur de răspunsuri…
    De ce oare Dumnezeu a vrut să intrăm în aceste ape tulburi din care nu este întotdeauna sigur că ne putem salva? Există, oare, și o altă variantă? Tare mi-ar plăcea să o găsesc….

  11. Crassus says:

    În privinţa EGW…
    E limpede că exegeza ei nu a fost infailibilă. De ex, comentând în HLL pasajul în care Iisus nu a fost primit în Samaria, iar ucenicii cer să pice foc din cer peste samariteni, cum făcuse şi Ilie, EW spune că mintea ucenicilor se îndrepta spre episodul de pe muntele Carmel. În realitate, ucenicii se gândeau la o altă întâmplare:
    “Ilie a răspuns căpeteniei peste cincizeci: Dacă sunt un om al lui Dumnezeu, să se pogoare foc din cer şi să te mistuie, pe tine şi pe cei cincizeci de oameni ai tăi! Şi s-a pogorât foc din cer şi l-a mistuit pe el şi pe cei cincizeci de oameni ai lui.” 2 Împăraţi 1.10.
    Intrepretarea lui EW are meritul de a distrage cititorul de la acest pasaj brutal, foarte greu de înţeles. Cam asta se înâmplă cu toate comentariile ei biblice: ele îndulcesc pasajele brutale şi, cum spunea Sorin Petrof, încearcă să-L exonereze pe Dumnezeu.

    Ştim că EW a fost influenţată de cultura, ştiinţa şi etica vremii ei (“De la exod la advent” ar trebui să fie mandatory pt toţi adventiştii, părerea mea); a moştenit ideile contextului puritan al epocii, a crezut în pseudo-ştiinţa vitalistă, a avut imaginea unui Univers desprins din poeziile lui John Milton, a adoptat comologia lui Thomas Burnett (Teluris Theoria Sacra), cu dealuri line şi vreme caldă peste tot pe Glob înainte de Potop, urmate de un dezastru de proporţii (Potopul) care a dus la apariţia munţilor şi a continentelor, explozii vulcanice uriaşe (provocat de cărbunele din sol, dacă nu mă înşel), uriaşi antediluvieni etc etc.
    Ori toate aceste teorii pseudo-ştiinţifice au fost falsificate!

    Aceste greşeli sunt explicabile dacă admitem că EW a fost omul timpului ei; dacă nici în Biblie Dumnezeu nu a intenţionat să reveleze ştiinţă, de ce ar fi făcut-o mai târziu?
    Totuşi, ce mă derutează pe mine sunt afirmaţiile ei repetate de genul “mi-a fost arătat.”
    EW pretinde că Dumnezeu i-a arătat că toate straturile geologice sunt de la potop; ori această pretenţie nu a fost falsificată doar de “ştiinţa pe nedrept numită astfel”, ci chiar de cercetătorii adventişti de la GeoResearch Institute (Ritland, Lugenbeal, Coffin, Hare).
    Ideile cu dealuri line înainte de potop, cu uriaşi antediluvieni şi cu climă plăcută au fost falsificate; aceste lucruri nu i-au fost arătate lui EW de către Dumnezeu, ci de către Burnett.
    Ceea ce face ca afirmaţiile ei ex cathedra din Patriarhi şi Profeţi, cum că există o ştiinţă adevărată (care se supune în totul cosmologiei biblice şi a intepretării literaliste a genezei) şi o ştiinţă pe nedrept numită astfel – să fie false. Însăşi modul în care EW definea ştinţa era problematic.

    Aşadar, Sorin Petrof, Damarys & the others,
    Cum definim inspiraţia EW? Unde începe şi până unde se termină? Când un om – oricine ar fi – afirmă că Dumnezeu i-a arătat cutare lucru, iar acel lucru se dovedeşte fals, îşi cam pierde credibilitatea. Chiar şi afirmaţiile lui bune tinzi să le priveşti cu scepticism, mai ales dacă în trecut ţi-a controlat mintea (EW ştie să te facă să te simţi vinovat şi manipulează foarte uşor indivizii, deşi sunt 100% covins că o făcea inconştient, având cele mai bune intenţii).
    Vorba lui Damarys, EW cosidera că urmarea planului lui Dumnezeu nu se poate face decât printr-o anihilare a personalităţii: trebuie renunţat la planurile noastre, la voinţa noastră, la lucrurile bune din viaţă, singura satisfacţie kosher fiind aceea de a te supune Divinităţii.
    Sorin Petrof tocmai ne arată prin seria actuală că planul lui Dumnezeu nu e tocmai de această factură. Deci încep să văd critic inclusiv sfaturile practice ale EW What am i going to do?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s