21. Pierduți în istorie

Posted: March 16, 2013 in Rezumate

Dacă n-avem explicație pentru rebeliunea fiului atunci poate găsim una pentru revenirea sa. Ce l-a determinat să se întoarcă acasă? Experiența porcină a avut darul să concretizeze ideea abstractă a căderii. Revelația a venit prin guițatul unui porc. Alienarea tânărului e totală, definitivă: tatăl, fratele, rudele, clanul, prietenii, stăpânul, cu nici unul nu mai poate comunica. Însă bomboana de pe colivă este pusă când tânărul descoperă că și colegii lui porcii îl evită; porcul i-a întors spatele datorită segregării culinare. Fiul e singur, înfometat iar porcul și roșcova sunt cele două memoriale ale căderii. Doar acum căderea este concretă, vizibilă, reală. “Festivalul Căderii în Păcat” (ca să folosesc expresia spumoasă a unui blogger anonim) era în deplină desfășurare unde chiorăitul mațelor este acompaniat de grohăitul porcilor.

Cu toate acestea, tânărul are un avantaj – știe de unde a plecat și unde a ajuns. Având termen de comparație își poate evalua destul de realist circumstanțele. Știe că “la început n-a fost așa” iar amintirile vieții anterioare, nu doar că-l culpabilizează dar îl și responsabilizează. Dacă nu ceea ce este dar ceea ce-a fost sau ce-ar pute fi îl obligă cumva să-și reevalueze condiția și să ia o hotărâre. Însă ce te faci cu cei care n-au asemenea termeni de comparație, care s-au născut înstrăinați și care n-au gustat niciodată o roșcovă? Omul prin condiția lui n-are niciun termen de comparație: s-a născut în afara Edenului și nu știe cum a fost la început. Nu ne-am născut cu regrete și nici nu căutăm calea care duce înapoi spre casă, pentru că suntem pierduți în istorie…

Singurul care știa cum a fost la început a fost Isus. Nu e vorba de arhitectura Edenului ci de relaționarea originară. Când Biblia afirmă că suntem pierduți în istorie se referă tocmai la acest aspect: n-avem termen de referință, nu știm de unde provenim și unde ne ducem. Fiul știa măcar că este pierdut, noi nici atât nu știm. Doar o revelație ar putea, eventual, să deschidă o nouă perspectivă. Modul lui Isus de a gândi, acționa, relaționa l-a făcut candidatul ideal pentru această revelație. Contemporanii Săi și-au dat seama că e diferit, special, aparte, și că deși împărtășea aceeași înfățișare, îmbrăcăminte, obiceiuri, nevoi, Isus era mai mult decât un simplu tâmplar, rabin vindecător, profet, etc.

Isus a venit din afară; a intrat în lume exact cum intră orice individ dar Isus nu era din lumea aceasta. A venit să locuiască cu noi în această “țară îndepărtată”, ca să ne atragă atenția asupra originii și destinului. Noi am ajuns la porci prin greșeala proto-părinților noștri iar Isus a ales să vină aici tocmai ca să ne răscumpere din această greșeală. În Romani 5 Pavel construiește acest argument al celor doi Adami. Primul Adam, în calitatea sa de părinte biologic ne-a condus în fundătura păcatului; Cel de-al doilea Adam, Isus, se prezintă ca noul părinte al omenirii, Cel prin care se inaugurează o istorie nouă, o istorie prin care să se corecteze cursul greșit inițiat de Adam.

Dialectica lui Pavel este simplă dar profundă: prin Adam a intrat moartea, prin Isus viața. Isus a inițiat o nouă genealogie, bazată nu pe etnie, religie, sexualitate, cultură, rasă ci prin naștere spirituală, prin credința în El: “Cine crede în Mine are viața”. Ca urmaș a lui Isus nu te califici automat prin nașterea într-o biserică, familie sau țară creștină ori prin adeziunea la un set de dogme, reguli, ritualuri. Singura condiție pentru a intra pe linia genealogică a lui Isus și a ieși din a lui Adam este o nouă naștere, un nou început, adică refacerea istoriei personale și alcătuirea unei noi narațiuni. Suntem născuți biologic din Adam dar trebuie să renaștem spiritual din Hristos.

Ioan 1,12.13: “Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” Născuți nu biologic, axeologic sau ideologic ci născuți din Dumnezeu. Dacă Adam a eșuat să conducă omenirea spre viață, Dumnezeu a preluat controlul iar prin moartea Sa va rectifica traseul și va readuce lumea la Sine. Scopul jertfei Sale este să ne atragă la Sine, să conștientizăm în ce constă păcatul și care este răspunsul lui Dumnezeu la problema umană. Dacă crucea a demonstrat ceva este că omul are o ură ontologică față de Dumnezeu și-L va ucide ori de câte ori va avea ocazia.

La cruce a avut loc reversul creației: Dumnezeu l-a creat pe om în ziua a șasea iar omul L-a ucis pe Dumnezeu exact în aceeași zi. Care e mesajul? Este o anulare simbolică a actului creator, omul autoproclamându-se liber, independent chiar dacă prin asta devine orfan. Este exact gestul fiului risipitor, care-și “ucide” relațional tatăl prin revendicarea moștenirii, declarându-se astfel liber, independent dar inevitabil orfan. Își va începe o nouă istorie în afara familiei și relației. Tânărul și-a construit o nouă identitate, și-a scris o altă narațiune însă concluzia este teribil de lamentabilă: singur, gol, înfometat, înrobit și pirdut într-o țară străină.

Ce vrea să spună Isus? Că experimentul lui Adam este sortit eșecului; că în ciuda progreselor, dezvoltării, acumulării (vezi istoria paralelă a lui Iacov), omul nu poate gestiona moștenirea primită și-o va risipi iremediabil, va sfârși la groapa de gunoi a istoriei. Singura șansă de supreviețuire a omenirii este întoarcerea la origini, la refacerea relației cu Dumnezeu și cu semenii. Însă ce l-ar determina pe om să facă asta? O raționalizare a condiției prezente, o filozofare pe tema sensului vieții? Paradoxal, doar instinctul este mecanismul care poate declanșa interogații existențiale. Se pare că acest instinct de conservare rămâne singura șansă pentru a ne reevalua condiția, altfel nu găsim argumente raționale pentru întoarcere.

Există un mit, mitul pocăinței fiului risipitor și implicit mitul pocăinței noastre. De ce s-a întors fiul acasă? Răspunsul clasic este acesta: pentru că s-a pocăit, s-a schimabat, a devenit un om nou. Trebuia să fi existat un motiv foarte puternic care să fi stat la baza deciziei de a se întoarce acasă. Hotărârea de a pleca a fost destul de dificilă însă cea de a se întoarce a fost teribil de anevoioasă. În ce-ar fi constat dificultatea? Slăbirea voinței, alterarea valorilor, compromiterea idealurilor, etc.? În fond exista doar o singură problemă: fiul devenise un nimeni, un individ fără origini și identitate, un inexistent. În contextul culturii orientale, a îndrăzni să te întorci acasă într-o condiție rușinoasă, umilitoare, reprezenta mama tuturor insultelor.

Atunci ce-a stat la baza deciziei de a se întoarce având în fața o asemenea perspectivă? Doar pocăința și transformarea ar fi reușit să înfrunte consecințele și să genereze o asemenea decizie, nu-i așa? Asta e ceea ce credem noi în mod convențional însă Isus prezintă un argument mai puternic: foamea (v.17)! Pentru o bucată de pâine omul este capabil de orice: minciună, furt, violență, chiar crimă. Condiții extreme cer măsuri extreme iar pentru tânăr asta se traducea prin întoarcerea acasă. Noi îL căutăm, eventual, pe Dumnezeu dar nu pentru că simțim această nevoie a reconcilierii ci doar pentru că am epuizat celelalte resurse sau variante pentru a ne descurca singuri mai departe. Decizia fiului de se întoarce este salutară însă deschide o perspectivă inconfortabilă asupra adevăratelor motivații care stau la baza relației noastre cu divinitatea: ideologizarea pocăinței! Fiul avea o agendă, iar noi avem la fel.

15 Mar 2013: Ilusia ultimei şanse: 21. Pierdut in spațIu – Sorin Petrof from londonro.org on Vimeo.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s