26. Sclavia ascultării

Posted: April 27, 2013 in Rezumate

Parabola lui Isus ne obligă la revizuirea concepției nu doar despre Dumnezeu dar și despre noi înșine. Isus expune caracterul ireproșabil, suprinzător al tatălui dar și motivațiile oculte, dubioase ale fiilor. În acest sens nu noi interpretăm parabola ci parabola ne interpretează pe noi, inițiează exegeza motivațiilor noastre. Concluzia este că trebuie s-o luăm de la zero, să construim din nou, să rescriem narațiunea însă foarte puțini sunt dispuși să meargă pe acest drum (vezi Nicodim). Trebuie plecat de la premisa că nu știm mai nimic despre Dumnezeu iar ceea ce știm e deja viciat, alterat.

Este exact simțământul experimentat de fiul risipitor când ajunge acasă. În loc să fie întâmpinat de kazzazah este îmbrățișat de tatăl; în loc să fie trimis la muncă este invitat la ospăț; în loc să primească salopeta muncitorului primește onorurile fiului. Risipitorul rămâne bulversat de această răsturnare de situație și pentru prima dată în viață își dă seama că tot ce-a știut despre tatăl fusese fundamental greșit. Imaginea fusese construită pe nisipul mentalităților și percepțiilor culturale, tribale, iar acum în momentul culminant al crizei, această construcție se năruise.

Altfel cum se explică omisiunea din v.12? În contextul revelației de la marginea satului, fiul își revizuiește radical discursul prin omiterea imediată a părții a doua. Tot ce rămâne din narațiunea de acceptare este partea cu “nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău”. Dacă în primă instanță invocarea nevredniciei era un mecanism literar cu scop manipulativ, acum în momemntul actual al întâlnirii, fiul conștientizează cât de nemernic a fost și-și recunoaște onest păcătoșenia – chiar nu merita să mai fie considerat fiu. Explicațiile unor exegeți în privința omisiunii, a fost vorba de emoție, uitare, lipsă de timp, nu fac dreptate textului biblic și nici mesajului lui Isus.

Fiul și-a dat seama ad-hoc cât de penibil și cinic ar fi fost dacă ar fi sugerat chestiunea cu argatul, ce jignire profundă ar fi fost pentru tatăl. Pocăința fiului are loc doar în v.21 și nu mai devrme iar aceasta este rezultatul revelației. Fără revelație nu există pocăință sau vreo premisă pentru ea. De ce ne-am pocăi? Conștiința este subiectivă și condiționată de diverși factori; o conștiință sensibilă nefiind un argument în favoarea pocăinței. Pocăința autentică se naște pe fondul unei descoperiri, unei revelații divine. Însă nu orice fel de revelație conduce la pocăință sau întoarcere.

Dumnezeu trebuie să se descopere ca părinte altfel este imposibilă întoarcerea acasă. Dar ce fel de părinte? Imaginea părintelui din sec.I era tributară concepției orientale. Evreii percepeau relația cu Dumnezeu ca pe un contract colectiv de muncă. Dumnezeu era furnizorul, Israel beneficiarul. Nu există o relație individuală ci mai degrabă una colectivă. La Sinai s-au pus bazele acestui contract: Dumnezeu va furniza binecuvântări iar Israel ascultare; o relație utilitară. Însă la baza acestui contract sau legământ era frica, teama de Dumnezeu. Începând din Exod și până-n Cronici, frica este o temă comună în VT.

“Începutul înțelepciunii este frica de Domnul”; “Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui”. Această legătură sensibilă dintre teamă și ascultare a fost inaugurată la Sinai. Care a fost esența evenimentului numit generic Sinai? Dumnezeu se adresa unei mulțimi de sclavi (încă dependenți emoțional și psihologic de Egipt) care tocmai schimbaseră un faraon cu altul. Pentru ei Yahweh era noul faraon, e adevărat, mai înțelegător și mai bun însă tot un fel de faraon în ce privește autoritatea și dreptul de viață asupra lor. Acesta s-a impus asupra conducătorului Egiptului și și-a revendicat drept pradă acest popor.

Dumnezeu se adresa unor indivizi dezumanizați, spălați la creier, instituționalizați, fără repere etice și dependenți de un sistem, încercând să-i responsabilizeze, să le ofere niște principii călăuzitoare în viață. De remarcat că nu există niciun dialog, negociere, discuție pe baza contractului încheiat ci doar o acceptarea necondiționată și unilaterală a programului, în esență fiind vorba de un dictat. Explicația este simplă. Dumnezeu trebuia să apeleze la singurul resort care putea stimula cumva această categorie de indivizi aflați mental încă în sclavie – frica de stăpân.

Contextul de la Sinai amintește de-o imagine comună din antichitate, când un sclav era cumpărat din piață și adus în curtea interioară a noului stăpân unde i se comunica succint regulile de supraviețuire. Sau momentul când unui nou recrut aflat în careul din interiorul unității i se comunică de către comandat condițiile noului regim de trai. “Noul stăpân se numește Yahweh, El ne-a cumpărat din Egipt, de El trebuie să ascultăm acum dacă vrem să trăim. Sigur că Yahweh e mai bun ca Faraon însă e mult mai puternic și de temut”. Din perspectiva evreului n-a avut loc altceva decât un schimb de stăpâni.

Cele zece porunci sunt perpecute ca regulile pe care noul stăpân le impune supușilor săi, reacția acestora fiind foarte previzibilă: “Vom face tot ce-a spus Domnul”. Niște adevăruri absolute, propoziționale, definitive, ne-negociabile, contractul pe baza lor fiind foarte explicit: asculți, trăiești, dacă nu, mori. Pavel prezintă acest contract ca pe un legământ al morții și robiei (2 Cor. 3 & Rom 7), legea fiind instrumentul principal în această ecuație. Între robia egipteană și cea babiloniană evreii n-au făcut altceva decât să calce sistematic legea. Care este explicația?

Romani 7,6 sugerează un adevăr profund: sclavul este rebel prin natura condiției lui. El va asculta formal fiind obligat de circumstanțe și motivat de frică dar întotdeauna va cultiva revolta, tacit sau explicit. Pavel explică acest paradox în felul următor: aparent legea este de vină pentru că aduce la suprafață toate frustrările, condiționările și limitele ființei umane, însă nu legea este problema ci condiția umană: sclavul detestă autoritatea. Avem de-a face cu o problemă ontologică care nu poate fi rezolvată prin impulsionarea voinței, reprimarea instictelor sau cultivarea obiceiurilor ci numai prin schimbarea statutului.

Așa s-ar putea explica și viața dublă a multor creștini – formal, sunt ascultători însă în esență stilul de viață subminează sistematic ascultarea. Nu e vorba de rea voință, cinism sau inconștiență ci de neputință (Rom.7). Ascultarea formală are aceeași conotație nefericită ca supunerea sclavului – este impusă, artificială, indezirabilă. FIul cel mic era deja sclav atunci când a plecat de acasă. Rebeliunea era inevitabilă iar tatăl știa asta –  un sclav, mai devreme sau mai târziu, își va da pe față nemulțumirea. În acest context, rebeliunea nu este chiar semnul anormalității ci premisa trezirii: când un sclav se revoltă înseamnă conștientizarea condiției, este primul pas spre normalitate.

Deși tatăl a fost rănit de decizia fiului totuși era un prim moment al conștientizării robiei; al doilea a fost la porci când fiul și-a dat sema că a schimbat o robie elegantă pe una vulgară. Fiul descoperă că nu s-a întâmplat nimic miraculos odată cu plecarea de acasă, condiția lui rămânând neschimbată. Când se întoarce el nu menționează sclavia ca opțiune pentru că el era deja sclav; el țintește spre eliberare, spre un upgrade.  Însă fiul nu poate scăpa singur din robie – e la fel de neputincios ca oia și banul; el trebuie slavat și doar tatăl o poate face. Fără revelația tatălui este imposibilă eliberarea; te poți întoarce la credință, religie, sistem dar tot sclav rămâi în continuare.

26Apr 2013: Iluzia ultimei sanse 26: Sclavia ascultarii – Sorin Petrof from londonro.org on Vimeo.

Advertisements
Comments
  1. azs resetat says:

    FELICITARI PT ARTICOL! LE ASTEPT CA UN CERB SETOS DUPA APA . DOAMNE !!!!!!!!!!!DACA N-AS FI DAT DELETE LA TOT TRECUTUL MEU SI SA MA RESETEZ DIN NOU N-AS FI INTELES NIMIC DIN ACEASTA MUNCA A DV.VA MULTUMESC MULT ! .

  2. Gili Antea says:

    In tot V.T.relatia “fiu-Tata” este ca cea de slav si stapin.Cine a stabilit regulile,fiul sau Tatal?Legea si consecintele calcarii ,implica ascultarea de frica sau de forma.Unde apare dragostea fiului fata de Tata atunci cind erau impreuna?Ce spunea fiul cel mare despre modul cum a slujit…..
    Oamenii nu inteleg dragostea Tatalui decit atunci cind au dat de greu.Cei care slujesc cu frica si cutremur se multumesc ca sunt “binecuvintati”dar sunt reci,distanti,invidiosi,pe fratii lor mai mici.
    Chiar daca traim in dispensatiunea N.T.foarte multi crestini nu au cunoscut caracterul Tatalui.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s