32. Obsesia vieții veșnice

Posted: July 6, 2013 in Uncategorized

Refuzul fiului cel mare este aparent justificat. Fiind marcat de un profund spirit al justiției, el nu vede ce valoare mai are acest concept în viziunea părintelui său. Mai există cuvântul dreptate în vocabularul tatălui? Există tendința de a-l judeca destul de aspru pe fratele mai mare și a-l exonera facil pe cel mic. Judecând doar după criteriul bunului simț, maniera tatălui de a se raporta la cei doi fii pare exagerată prin indulgența și indiferența pe care o manifestă. Indulgență pentru cel mic, indiferență pentru cel mare. Nu e de mirare reacția categorică a celui din urmă. Mai ales că el, aparent, n-a fost invitat…

Dilema s-ar putea formula în felul acesta: de ce l-am aprecia pe fiul cel mic pentru singurul aspect pozitiv al vieții, momentul întoarcerii acasă, în timp ce devenim suspect de amnezici în privința restului vieții iar pe fiul cel mare îl demonizăm pentru o singură ieșire necontrolată, refuzul de a intra, în timp de ștergem cu buretele felul lui de viață exemplar?Se poate certifica neprihănirea sau nelegiuirea cuiva doar pe baza unui singur moment, unei singure decizii și aceea instictuală? Care este criteriul de evaluare, de apreciere a unui individ? Cum funcționează justiția divină? Pe ce bază suntem primiți sau respinși?

Judecata este o doctrină foarte vizibilă în ecosistemul biblic. Începând de la comiterea primei nelegiuri (Geneza) și până la strigătul disperat al ultimilor martiri (Apocalips) așteptarea a rămas constantă: “Până când zăbovești Doamne să judeci?” Nu doar că este înscrisă în crezul creștin dar se află imprimată în fondul axiologic al fiecărei persoane cu bun simț, indiferent de contextul religios sau cultural din care face parte. Adventismul a mers și a doua milă în această privință, particularizând și contextualizând judecata, convertind-o practic într-o experiență personală, cotidiană, actuală. 

Pe scurt, conceptul judecății pre-advente sau de cercetare s-a cristalizat în această formă: Dumnezeu este judecătorul, Satan procurorul, Isus, avocatul, îngerii jurații iar lumile necăzute martorii. Pe baza cărților (vieții, fapte bune și fapte rele) fiecare caz este cercetat individual, cu foarte mare atenție: fapte, gânduri, sentimente, atitudini, motivații, etc. Dacă Isus poate demonstra că acești indivizi s-au pocăit de faptele rele și au fost ascultători atunci raportul negativ este eliminat iar numele lor rămâne scris în cartea vieții. Dacă nu se poate dovedi aceasta atunci numele lor este șters, ceea ce echivalează cu pierzarea.

Adoptarea doctrinei sactuarului și judecății de cercetare a avut consecințe pe diverse planuri, escatologic, eclesiologic, soteriologic, teologic, social, emoțional, ritual: a) rezolvarea dezamăgirii de la 1844, nefiind o greșeală de fond; b) raționalizarea problemei revenirii, întârzierea având o explicație; c) oferirea unei noi foi de parcurs, etapele mântuirii fiind precis prefigurate și conceptualizate; d) promovarea unui model ierarhic de organizare și coordonare a misiunii bisericii; e) justificarea unei noi mișcări religioase; f) promovarea unei conduite etice, morale, sanitare; g) stabilirea condițiilor mântuirii. 

Doctrina sactuarului a creat un sistem teologic foarte complex, non-negociabil și exclusivist în care individul era plasat într-o lume imaginară, virtuală (Sanctuarul Ceresc) și unde avea la dispoziție doar două posibilități: mântuirea sau pierzarea. Tot ceea ce faci pe pământ se reflectă în ceruri, un fel de “second-life” dar asupra căreia nu ai niciun fel de control. Trebuie să fii într-o permanentă vigilență, alert, suspicios, detașat și frugal pentru că nu ști când numele tău va fi chemat la judecată. Iminența revenirii a fost înlocuită cu iminența judecății: Isus nu mai poate veni oricând, judecata poate începe în orice clipă. 

Iminența și inevitabilitatea realității judecății de cercetare a produs pe plan emoțional anumite forme de psihoză, ba chiar depresie, încurajându-se involuntar incertitudinea (nu știi dacă), nesiguranța (nu știi când) și confuzia (nu știi cum). Cert e că rezultatul concret în dreptul majorității credincioșilor a fost o anumită formă de frică, teama ca mecanism de supraviețuire și eludare a realității. Să reușești să te strecori prin viață fără să fii judecat de viu, să eviți întâlnirea de gradul III, acestea au fost obiectivele subconștiente ale psihicului adventist, “sacru” sau “profan”. 

În mod special simțământul monitorizării permanente a produs o anumită neliniște existențială. Sanctuarul ceresc este perceput ca centru de comandă și monitorizare a individului, de unde este scanat 24/24 – 7/7. Un fel de PRISM dar care trece dincolo de e-mail, web sau telefon ci pătrunde adânc în creierul fiecărui individ. Nu doar că Dumnezeu ne citește gândurile dar mai avem de-a face și cu îngerul “raportor” care are slujba ingrată de a fi un veritabil informator. Nu e de mirare că după Diavol, în topul celor mai nesuferite personaje, îngerul raportor ocupă poziția următoare. 

Există următorul paradox: sanctuarul este o parabolă a mântuirii, scopul acestui sistem pedagogic fiind acela de a ne conduce la Hristos, singurul care rezolvă problema păcatului. Însâ în încercarea noastră de a scăpa de păcat am ajuns obsedați de el iar sanctuarul ca sistem întreține această obsesie. Ce-ar trebui să facă credinciosul în acest ecosistem teologic? Pentru a nu-și periclita șansele la judecată el trebuie să păzească poruncile și mai ales Sabatul, dieta, doctrinele iar în final să biruiască păcatul și să stea singur fără Mijlocitor în marea zi a judecății. Iată definiția antropocentrismului!

Matei 22 și Luca 15 sunt parabole în care judecata este prezentată ca fiind acțiunea exclusivă a lui Dumnezeu în favoarea individului, acțiune de reabilitare, îndreptățire, confirmare. În ambele parabole sala de ospăț este cadrul unde se realizează lucrul acesta. Problema omului nu poate fi soluționată în afara acestui cadru: nici la porci, nici la iezi, nici în curte. Porcii te țin departe de casă dar nici iezii nu te conduc prea aproape. E nevoie ca tatăl să iasă din casă și să plece în întâmpinarea fiilor săi. Fără ieșirea tatălui fiii sunt pierduți amândoi, în ciuda declarațiilor și eforturilor lor. 

De aceea tatăl iese din sala de ospăț, contrar cutumelor vremii, ca să mijlocească pentru fiul cel mare, să-l determine să accepte harul ca singur răspuns în fața eșecului sau performanței omului. Fiul cel mic a fost invitat în ciuda eșecului său iar fiul ce mare în absența performanței sale. Nici eșecul nici performanța n-au constituit motive ale acceptării sau respingerii lor. Ambii au fost invitați prin același gest radical al umilirii tatălui iar în fața acestui gest orice contribuție sau omisiune umană trebuie să dispară. Tatăl este cel care hotărăște condiția intrării iar condiția este harul său necondiționat.

Parabola fiilor risipitor evidențiează un foarte neplăcut adevăr: suntem obsedați de moștenire și suntem dispuși să apelăm la orice tactică sau mecanism pentru a obține binecuvântarea finală. Dacă Dumnezeu ar fi “falit”, dacă nu ne-ar oferi viața veșnică, dacă doar această viață am avea-o la dispoziție, majoritatea credincioșilor și-ar rezilia imediat contractul cu Dumnezeu. Pe noi nu ne interesează Dumnezeu ca persoană ci Dumnezeu ca produs. Ambii fii au demonstrat lucrul acesta cu brio. Unica salvare din acest egocentrism paralizant este ieșirea tatălui în întâmpinarea noastră, adică crucea

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s